Nic Tulban

2011-12-15T18:32:00.000+02:00

Despre cutii, într-o formă umoristică. Redau în continuare, oformă echivalentă a vechii mele postări. Ca descriere a comportamentului generat de marile magazine, bate în aceeași direcție...

Soția lui Ionescu insistă întotdeauna să o însoțească la shopping. Din păcate, ei îi place să cotrobăie articol cu articol, pe cînd el se plictisește repede.

Atunci îi spune că se duce un minut la raionul de electronice (total inutil în opinia ei) și, eventual, se întâlnesc la casă sau în parcare.

Însă ieri dna. Ionescu a primit acasa următoarea scrisoare de la Cutie:

"Dragă doamnă Ionescu,

În ultimele șase luni soțul dvs. a produs pertubări grave în activitatea magazinului nostru. Nu mai putem tolera comportamentul său și ne vedem nevoiți să interzicem accesul amîndurora in magazinele Cutie.
Nemulțumirile noastre împotriva soțului dvs., dl. Ionescu, sunt enumerate mai jos și sunt susținute de înregistrările de pe camerele noastre video:

1.
15 februarie:
A luat de pe raft 24 de cutii de prezervative și le-a pus aleatoriu în coșurile de cumpărături ale altor clienți, profitînd de neatenția acestora.

2.
23 februarie
A pus să sune toate ceasurile deșteptătoare din raionul 'Articole pentru casă' la intervale de cinci minute.

3.
6 martie
A făcut pe podea o dîră de sos de tomate pînă în fața ușii de la toaleta femeilor.

4.
11 martie
I-a spus unei casiere, pe un ton oficial: 'Cod galben în raionul legume. Du-te imediat acolo'. Asta a determinat-o pe angajata noastră să-și părăsească postul desemnat și, prin urmare, să primească o mustrare scrisă din parte supervizorului său, ceea ce a condus la o grevă organizată de sindicat ce a costat managamentul companiei timp și bani.

5.
25 martie
A blocat o oră biroul de rate, solicitînd deschiderea unui contract pentru o pungă de M&M.

6.
2 aprilie
A mutat semnul 'Atenție! Podea udă!' într-o zonă mochetată.

7.
12 aprilie
A montat un cort în raionul 'Camping' și a invitat copiii celorlalți cumpărători să-și aducă perne și pături de la raionul 'Așternuturi' ca să petreacă weekendul împreună, ofertă la care au răspuns pozitiv 22 de copii.

8.
26 aprilie
Cînd un angajat l-a întrebat dacă poate să îl ajute a început să plîngă și să țipe 'Oare de ce nu pot oamenii să mă lase pur și simplu în pace?', determinînd mai mulți cumpărători să sune imediat la 112 și sosirea a trei ambulanțe.

9.
2 iunie
A privit direct în obiectivul unei camere de luat vederi și a folosit-o drept oglindă în timp ce-și scobea nasul.

10.
16 iunie
În timp ce cerceta o pușcă de vînătoare în raionul 'Arme' l-a întrebat pe vînzător unde poate găsi antidepresive.

11.
24 iunie
S-a deplasat prin magazin furișîndu-se pe după rafturi, în timp ce fredona suficient de tare încît să fie auzit tema din 'Mission Impossible'.

12.
30 iunie
S-a ascuns printre hainele de pe un stander și, cînd alți cumpărători apăreau să vadă marfa, le striga 'BAU!'

13.
6 august
A desfăcut toate cutiile de carioca și creioane colorate din raionul de papetărie, probînd toate culorile albastre și rupîndu-le vîrfurile, sub pretextul că nici una nu are nuanța perioadei albastre traversată de d-lui.

14.
19 august
Cînd s-a făcut un anunț la stația de amplificare a magazinului, s-a chircit pe podea în poziție fetală urlînd 'O, nu! Aud din nou acele voci!'

Și, pe 20 august, ultimul comportament inacceptabil, care ne-a determinat să vă interzicem accesul în Cutie prin această scrisoare: a intrat într-o cabină de probă și, după un timp, a strigat foarte tare 'Hei! Nu este hîrtie igienică în cabina asta!', provocînd leșinul angajatei noastre de pe raion.

Cu stimă,

X

Manager Cutie

Despre deontologia arhitectului

2011-09-03T20:27:00.003+03:00

Exercitarea profesiei de arhitect nu poate fi făcută altfel decât în forma biroului de arhitectură (individual, în asociere, etc., sau ca societate civilă. Arhitectul nu poate fi decât liber și profesionist și total responsabil de actul pe care îl face. La fel cum notarii sau avocații nu își pot exercita dreptul de semnătură altfel decât în forma birourilor notariale/de avocatură sau a societăților civile. Evident, exercitarea în zilele noastre a profesiei de arhitect trebuie să-și adapteze cadrul în care se desfășoară. A lucra în continuare în acea formă vetustă a persoanei fizice autorizate (cu care este asimilat biroul individual de arhitect), pentru proiecte de la o anumită dimensiune în sus poate fi incomod sau chiar imposibil (chiar dacă eu nu am știință de societăți de arhitectură listate la bursă). Organizarea desfășurării profesiei în forme de societăți comerciale poate apărea astfel ca o necesitate inevitabilă. Arhitectul, pentru a angaja lucrări de dimensiuni importante, care presupun pe verticală încredințări de lucrări de asemenea importante (studii, cercetare, proiectare, achiziții de servicii, etc.), poate găsi mai comod a opera comercial printr-o societate cu răspundere limitată sau pe acțiuni. Dar face acest lucru în deplină răspundere (chiar dacă firma are răspundere limitată) și cu deplină autoritate. Această formă de lucru – profesia grefată pe societatea comercială – este acceptabilă doar atâta timp cât arhitectul cu drept de semnătură, șef de proiect, este și persoana cu deplină autoritate în firmă – atât administrator, cât și acționar principal! Dacă lucrurile stau altfel, apare adevăratul conflict de interese – cel între interesul profesional al arhitectului și cel comercial al proprietarului/proprietarilor firmei.

Acest fapt are profunde implicații la nivelul spațiului construit, spațiu care, vrem-nu-vrem, este parte din viața noastră, a tuturor. Este la fel de importantă sublinierea lui acum pe cât de importantă este permanenta aducere în prim-plan a rostului profesiei în cadrul comunității. Glisarea spre comercial care are loc încă de la sfârșitul anilor ’90 nu este binevenită, chiar dacă OAR, la îndemnul CE, o susține și o consideră o „transformare profundă a profesiei de arhitect în multe ţări europene”. Alunecarea a început, ca orice alunecare, printr-un pas greșit, printr-o neatenție. Încă de la înființare, arhitecții din România nu au considerat esențială reluarea formei de exercitare existentă la noi înainte de perioada roșie. Nefiind atenți la a reînnoda o tradiție a profesiei (care înainte de război s-a dovedit rodnică), arhitecții români au purces (și încă nu s-au oprit) la aceeași perdantă metodă care face ravagii în toate domeniile la noi – a alege între calchierea occidentului și propria imaginație aleatoare. Neatenția aceasta a fost dată – pentru a continua metafora alunecării – de lipsa de aderență a vajnicilor cetățeni ai României postcomuniste la definiția profesiei de arhitect. Doar printr-o astfel de alunecare este explicabil și conținutul noului cod deontologic care urmează a fi propus la proxima conferință a OAR.

Prima problemă pe care o văd eu ca definitorie pentru un arhitect este raportarea sa la comunitate – atât la cea din care face parte, cât și la cea în care urmează a construi. De dorit este, evident, ca cele două să coincidă. De aici trebuie a se stabili și prima relație, ca importanță, între arhitect și exterior – relația cu comunitatea în care urmează a se edifica ceea ce el imaginează, ceea ce el gândește. Raportarea primă a actului de arhitectură are a se face la oameni-în-comunitate. Actul de arhitectură este un act personal prin însăși definiția lui. Construirea este – sau a fost, la origini – un act comunitar prin excelență. Tot ceea ce ține de imaginarea, conceperea, proiectarea, edificarea, utilizarea și postutilizarea construcțiilor nu poate fi altfel decât personal și comunitar în același timp. Arhitectul nu este un prestator de servicii pe o anumită piață. Există – sau poate exista – o piață a serviciilor de proiectare, o piață a construcțiilor, una a reutilizării materialelor din demolări. Dar o piață a arhitecturii mi-e greu să-mi imaginez. Raportarea la creația arhitectului nu se face comercial. Nici de către arhitect, nici de către cei care-i „consumă” creația. Arhitectura nu poate fi încadrată într-o nișă a activităților comerciale, indiferent cum e ea numită – cod CAEN sau altfel, pentru că arhitectul nu prestează servicii de proiectare sau de altă natură, care ar avea ca unică responsabilitate îndeplinirea cu succes a unui contract comercial. Pentru arhitect nu relația directă și pecuniară cu clientul este cea esențială. Nu este necesar să amintesc că el este pomenit mai mult de către cei care îi văd din exterior creația, decât de cei care-i ocupă sau parcurg spațiile interioare. Arhitectura este o activitate în cadrul unei comunități – ea nu poate avea loc altfel – în care clientul trebuie să aibă un rol secund, cedând rolul principal comunității din care face parte. Sau în care urmărește a se integra. La asumarea acestei condiții de rol secund a clientului trebuie să participe, dacă este cazul, arhitectul. Doar astfel, în „împreună-lucrare”, ei pot realiza arhitectură cu adevărat (este clar ca bună-ziua că reușita oricărei lucrări de arhitectură este dependentă de client). Pentru că (cel puțin după mine, dar nu cred că doar) a face arhitectură poate fi descris prin cuvintele lui Borges: „mă simt atât de în largul meu, că uit că lucrez cu Bioy Casares: căci de lucrat, lucrează cu adevărat al treilea, bărbatul pe care l-am numit când Bustos Domecq, când Suarez Lynch. Uităm că suntem trei și gândim în totală libertate”. Această totală libertate nu poate fi atinsă în condițiile unui contract comercial, pentru că cele două părți ale contractului acționează singure, urmărind doar a-și îndeplini cu sârg obligațiile pentru a-și cere, cât mai curând, drepturile! (sau, altfel: a face partea cealaltă să înțeleagă că și-a îndeplinit obligațiile...).

Noul cod deontologic se raportează – cum am spus – la acea abstractă noțiune, care mai nou scârțâie din toate încheieturile și care este numită „europa”: „Am reconsiderat codul deontologic al profesiei de arhitect din prisma unor factori ce modifică statutul profesiei în întreaga Europă în ultimul deceniu. Două elemente au fost de interes: a) rolul arhitectului în general în europa; b) rolul arhitectului liber profesionist cu sau fără drept de semnătură pe piaţa serviciilor de arhitectură din Europa”. Evident, a ne raporta la ce se întâmplă dincolo de granițele țării este imperios necesar. Dar modificarea statutului profesiei în societăți postindustriale cum sunt statele occidentale nu poate fi luată ca reper pentru a modifica statutul arhitectului într-o țară în derivă. Pentru că a transplanta un smochin în Finlanda îi poate fi fatal acestuia.

Încercând actualizarea codului deontologic prin raportarea la condiția arhitectului în Europa, ar fi fost de dorit prezentarea modului în care lucrează arhitectul în celelalte țări ale CE. A modului în care acesta-și înțelege misiunile față de client și față de comunitate într-un mediu dat, în contextul în care ele sunt asumate. Că aceasta trebuie să fie una din preocupările noastre permanente poate fi argumentat doar prin diferența de calitate a spațiului urban din țara noastră față de cea din restul Europei. Diferență care este de departe negativă. Înțelegerea și asumarea misiunilor față de cele două persoane sus-menționate (îmi permit aici a considera comunitatea ca persoană, chiar dacă momentan conjectural) este principalul generator de calitate în arhitectură. Arhitectura nu este de fapt decât rezultatul spațial al raportării fiecăruia dintre membrii comunității la aceasta! Calitatea acestei relații este direct proporțională cu calitatea arhitecturii dintr-un spațiu locuit. Cea din urmă nu este decât un etalon al celei dintâi.

Astfel văzând lucrurile, problema noastră este una a comunității, nu neapărat una a calității pieței de prestări servicii de proiectare, încadrate sau nu în coduri CAEN. Iar acest lucru, din păcate, nu se întrezărește măcar din noul cod deontologic.

Ceea ce interesează acum OAR nu este calitatea actului de arhitectură, ci calitatea „pieței serviciilor de arhitectură”. Problemele nou apărute, care duc la alterarea codului deontologic al profesiei de arhitect sunt cele ale adaptării arhitectului la „concurența necunoscută până acum”, la eficiența acesteia, la organizarea ei – chiar dacă sunt enumerate, apoi, câteva dintre motivele pentru care această concurență necunoscută nu dă calitate. Problema deontologiei arhitectului nu mai este calitatea arhitecturii pe care o generează, ci raportarea corectă politic la client, la societate, la colegi (și ordin). Iar acest tip de corectitudine nu pornește din întoarcerea la definiții și la cunoașterea arhitecturii, ci doar una conformă cu un anumit pachet de norme, cu conținut aleator copiat din occident. Iar acest pachet se numește „COD”: „Codul asigură standardele profesionale şi etice pentru toţi membrii Ordinului, garantând astfel calitatea şi integritatea arhitectului în faţa societăţii. El poate fi, cu condiţia aplicării sale, un instrument şi un bonus de încredere pe care alţi prestatori de servicii de arhitectură nu îl au la dispoziţie decât prin intermediul arhitecţilor angajaţi.” Aici ar fi fost suficient a se opri înaintea lui 'decât'. Prestatorii de servicii de proiectare (arhitectura este act de creație, nu prestare de servicii!) nu pot uzurpa calitatea de arhitect a angajatului cu drept de semnătură.

A demonstra faptul că această profesie nu se poate exercita în calitatea de angajat devine trivial.

Dar nici aceasta nu este problema codului. Pentru că este evident că restrângerea activității în forme comerciale la lucrările de tipul celor de mai sus presupune deja o calitate a serviciilor la nivelul calității arhitecturii pe care lucrările de mari dimensiuni le presupun – fără a mai intra în discuție concurența dată de prețurile scăzute – element adus în prim-plan de autorul codului: „O concurenţă adesea mai productivă, mai organizată şi ca atare mai ieftină, dar adesea şi sub standardele minime ale conduitei etice, neunitară şi ca urmare netransparentă pentru client, deficitară din punct de vedere al valorilor profesionale şi a înţelegerii acestora.” Problema lui este că tocmai conținutul codului permite această lipsă de conduită etică, lipsă de transparență și înțelegere deficitară a valorilor profesionale. Argumentația urmează (și este preluată în principal din pct. 2.3. Asumarea şi contractarea misiunilor) :

- Echivocul raportului contractual:

o 2.3.2. Arhitectul are obligația de a încheia un contract în formă scrisă, pentru orice prestație a sa, indiferent de forma de exercitare a profesiei, care va prevedea o remunarație corespunzătoare efortului depus și va fi de următoarele feluri:

§ contract individual de munca intre arhitectul salariat si angajator, pe o perioada de timp determinata sau nedeterminata;

§ contract de proiectare sau de consultanta intre biroul sau firma unui arhitect si clientul care comanda o lucrare, un proiect sau un serviciu de arhitectură;

o Contractul de muncă semnat cu un angajator presupune un cu totul alt conținut decât cel de proiectare sau consultanță! Obligațiile din primul contract sunt cele specifice pieței muncii, fără a avea vreo legătură cu specificul activității de arhitectură și – mai mult cu răspunderile pe care această activitate le presupun!

o Contractul de muncă al arhitectului care semnează nu îi dă acestuia drepturile și obligațiile specifice exercitării dreptului de semnătură față de clientul firmei care l-a angajat. Relația directă cu clientul este întreruptă fără drept de apel chiar de către angajator. Relația contractuală dintre acesta și client, pentru serviciile de proiectare contractate (atenție, angajatorul nu mai este arhitect, este comerciant!) nu presupune în mod necesar drepturile și obligațiile specifice actului de arhitectură!

- Echivocul asigurării:

o 2.4.9. Arhitectul cu drept de semnătură angajat va informa angajatorul asupra responsabilității stabilite prin prezentul cod la punctul anterior, de a compensa echitabil eventualele daune aduse vieții sau bunurilor unor alte persoane.

o Așadar, în timp ce arhitectul liber-profesionist și cel care este liderul firmei pe care o reprezintă (și care îl reprezintă) este obligat la o anumită formă de asigurare, cel care lucrează ca angajat este obligat doar a-și informa angajatorul! Decizia acestuia nu mai contează.... (evident, codul deontologic nu îi poate impune nimic, el fiind simplu comerciant, manager, director, președinte de corporație sau orice altceva, arhitect nu...)

- Standardele în relația cu clientul

o 3.1.1. Relaţiile dintre arhitect şi clienţii săi se bazează pe onestitate, probitate, corectitudine şi confidenţialitate.

o 3.1.5. Arhitectul nu poate acţiona decât în limitele contractului încheiat cu clientul său, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege.

o 3.1.6. Arhitectul poartă întreaga răspundere a lucrărilor proiectate, care îi intră în competenţă conform legii şi în care are angajată întreaga sa reputaţie. Orice intervenţie a clientului / beneficiarului sau constructorului în proiect și/sau excuția acestuia fără acordul arhitectului este de natură să îl exonereze pe acesta de responsabilitate.

o Aici confuzia devine maximă. Cum clientul real al arhitectului cu drept de semnătură aflat în relații de muncă cu o firmă în care nu are drept de decizie este această firmă, problemele în relația cu clientul cad asupra angajatorului, care este liber de acest cod! Răspunderea arhitectului angajat față de client este minimală, iar riscurile la care clientul se expune angajând contracte cu firme de servicii de proiectare sunt maxime, amplificate de chiar codul care încearcă să le ascundă.

- Pe lângă aceste probleme – care de fapt sunt probleme de conflicte majore de interese – codul consideră conflicte de interese alte situații în care se poate afla arhitectul, situații din care este posibil ca interesele arhitectului, clientului și comunității să fie mult consolidate. Aceste situații de conflict de interese au fost calchiate după cele specifice condiției de funcționar public, fără a se pune problema unei diferențe (ontologice aș zice) între a fi arhitect cu drept de semnătură și a fi funcționar public.

- Astfel, ca arhitect este aberant a considera incompatibilă postura de proiectant al clădirii cu cea de investitor sau executant al acesteia, câtă vreme clientul este de acord cu aceasta! Închei cu un citat, din care reiese rezultatul unei coincidențe roditoare între arhitect, constructor și investitor:

o În 1922, Herman Iancu – tatăl arhitectului – deschide o alee pe o parte a grădinii de 10.000 mp ce se întindea în spatele casei sale din strada Trinității. Pe același teren, M. Iancu va construi în 1926 prima casă modernistă din București, iar restul proprietășii va face obiectul unei noi parcelări în 1934”. (Centenar Marcel Iancu, 1895-1995, Simetria, UAR, Meridiane, București, 1996, pg. 54)

Prin acest nou cod, OAR asigură societatea că membrii săi se conformează standardelor de bună purtare în interiorul ei, că arhitecții sunt oameni demni, de încredere, care sar unul în ajutorul altuia, etc. Dar nu o asigură că spațiile create de acum încolo de cei care au dreptul de semnătură pe proiectele de arhitectură nu vor fi toxice, că vor asigura sănătatea mintală a celor care le parcurg, ca arhitectura clădirilor va fi una de calitate în primul rând pentru comunitățile care le ocupă și pentru oamenii care, cu voie sau fără de voie, le văd. Nimic de acest fel...

NOTĂ: toate citatele (evidențiate italic) cu excepția celor a căror sursă este menționată explicit - sunt preluate din proiectul de cod deontologic al arhitectului, propus pentru a fi discutat la conferința OAR din 26-27 Nov. a.c., realizat de dl. arh. Rudolf Gräf.

Biserica ortodoxa din Daia (com. Rosia, jud. Sibiu) - varianta inainte de comentariile Comisiei Directiei de Cultura

2011-02-27T10:14:00.000+02:00

Despre martiri

2011-01-13T22:09:00.000+02:00

Recomand aici un text despre arhitectura memoriei. De fapt despre un anumit mod de a privi construirea cu acest scop.

http://ciprianmihali.blogspot.com/2010/11/cum-sa-ne-scoatem-monumentele-din-cap.html

Textul este savuros. Problemele pe care le ridică sunt clar problemele oricărui om care a trecut prin comunism. Sau care a plecat din acesta. Desprinderea de metehnele de gândire pe care reeducarea ni le-a impus cu forța este mult mai dificilă decât pare. Radiografia pe care Ciprian Mihali o face modului nostru de a vedea spațiul memoriei – și în primul rând al memoriei acestei perioade – are o rezoluție și o claritate de invidiat. Ea ne face conștienți în primul rând de faptul că exprimarea în arhitectură a memoriei, mai ales a celei din ultimele decenii (cele roșii¹) trebuie făcută cu maxim discernământ. Calea spre o astfel de expresie este îngustă și grea. Filosoful clujean numește două riscuri majore ale abordărilor vizibile în ultima vreme în acest domeniu, chiar dacă găsește mai multe, chiar dacă unul din cele nenumite de el este, pentru noi, mai important decât cele două.

Dar într-o abordare creștină, raportarea la comunism este dificilă nu atât pentru expunerea la riscurile semnalate de dl. Mihali, cât pentru expunerea infinit mai mare, la riscul îndepărtării de Hristos din voința de apropiere. Ca să fiu mai explicit, nu putem face niciun pas spre materializarea memoriei rezistenței creștine la comunism, până “nu ne scoatem comunismul din cap”. Orice efort care nu ține cont de acest lucru ne îndepărtează de Hristos cu distanța cu care noi credem că ne apropiem. Iar în acest scop, comunismul trebuie scos din cap mai mult decât se înțelege din articolul menționat. Pentru pricini creștine, abandonarea lui fără abandonarea rădăcinii lui, care este modernitatea, este o acțiune lipsită și de sens, și de finalitate. Nu putem gândi nici în manieră comunistă, nici în manieră modernă² monumente compatibile cu memoria luptei împotriva acestuia (acestora). Nu ne putem racorda la memoria rezistenței anticomuniste fără voința puternică de a ne lepăda de paradigma comunismului. Riscul devine major dacă ținem cont de două lucruri. Primul este că modul de abordare, arhitectura în care clădirile (verb) cu acest scop sunt propuse, aduse înainte, sunt de fapt proiecții pe spațiul vizibil, perceptibil a modului nostru de gândire. Cu alte cuvinte, ne trădează. Al doilea este că tot ceea ce este clădit durează. Și influențează, mult și bine, atât conștient cât și inconștient. Aceste două lucruri dau importanța majoră a relației dintre diferitele forme de expresie din arhitectură, fundalul pe care ele se profilează și paradigma din care provin. Din aceste motive, monumentele ridicate pentru mucenici, pentru cei care au dus până la capăt, spre cunună, lupta pentru Hristos, nu pot fi făcute decât spre a ne aduce în fața ochilor ceea ce aceștia, în ultimele clipe au văzut³. Iar aceasta nu se poate face decât prin aducerea în spațiul în care trăim a icoanei Împărăției Cerurilor – care este spațiul bisericii. Centralitatea ei este incontestabilă.

Acest țel trebuie să fie singurul pentru întreaga arhitectură a memoriei rezistenței creștine. Referirea la Hristos trebuie să fie axa – care nu poate fi decât unică – pe care să se construiască întreaga arhitectură creștină. Referirea la orice altceva – concepte, idei, ideologii – este pur și simplu balast care trebuie abandonat. Hristos nu are nevoie de completări. Este aberant a face materializarea memoriei martirilor secolului XX altfel decât spre cinstirea lui Hristos, iar această cinstire trebuie să fie unicul scop. Pentru că Hristos e ceea ce este important în actul martirilor, nu rezistența lor la presiunile torționarilor. Ei nu au murit pentru a le demonstra călăilor că le rezistă. Ei au murit pentru a ne deschide nouă cerurile, la fel cum întâiul dintre ei a făcut. Noi nu trebuie să înțelegem martiriul altfel decât ca pe o cheie spre deschiderea cerurilor, spre a vedea “cerurile deschise şi pe Fiul Omului stând de-a dreapta lui Dumnezeu!” [Fapte 7, 56]

Ceea ce avem noi de făcut acum, pentru ca “memoria” lor să fie vie, nu este a studia modul în care ei au murit⁴. Nu suntem deloc interesați în a aplica cuvântului “martir” sufixul comun pentru orice știință. Acest lucru nu poate fi făcut decât cu o detașare absolut străină decât de duhul ortodoxiei, care este prin ea însăși experientală. O abordare științifică, chiar dacă este pe placul Europei comunitare, nu poate fi decât protestantă. Martirologia este doar un alt mod modern de a vedea martirii și actul lor suprem. Ceea ce avem noi de știut de la martirii sec. XX (ca dealtfel de la toți martirii din ultimele două milenii, dar aceștia, ca perioadă de timp ne sunt cei mai apropiați) este că există posibilitatea ca cerurile să se deschidă deasupra noastră. În acest fel – și doar în acest fel – efortul lor supraomenesc este rodnic. Prin înțelegerea lor ca obiecte ale cunoașterii nu facem altceva decât să îi integrăm în modul nostru modern de gândire și nu să intrăm noi în comuniune cu ei⁵. Studiindu-le suferința și moartea cu metode științifice într-un centru de cercetare nu este decât un act de derogare a răspunderii, la fel cum zicea și profesorul Mihali, către călăi și către cei care au murit în închisori. Mai exact, înseamnă îngroparea lor definitivă. Iar prin îngropare nu înțelegem aici doar uitarea. Îngroparea lor înseamnă, mai grav, ruperea comuniunii cu ei. Ceea ce, printr-o simplă tranzitivitate, este ruperea comuniunii cu Cel pe care ei L-au văzut în momentul martiriului. Este ceea ce spune și profesorul clujean, ruperea comuniunii: “Istoria recentă s-ar fi consumat prin faptele de cruzime şi de rezistenţă ale unei minorităţi, vinovaţii şi victimele pot fi identificaţi, condamnaţi, respectiv sanctificaţi; toţi ceilalţi ar fi fost doar pînza de fond, martorii pasivi şi tăcuţi ai trecerii istoriei pe lîngă ei, pe deasupra lor.”

Or nu asta este ceea ce avem nevoie. Împlinirea jertfei lor nu este studiul nostru. Împlinirea jertfei lor nu poate fi decât comuniunea noastră cu ei. Iar această comuniune se trăiește, nu se dobândește cognitiv. Se trăiește în rugăciune.

Se trăiește în spațiul icoană a Împărăției Cerurilor.

A cărei vedere ne-a fost deschisă chiar de către ei.

1Chiar dacă în ultima vreme am avut parte de ceva galben în ceea ce la bază este roșu...

2Modernitatea în acest context nu este doar ceea ce s-a întâmplat în ultimele două secole. Modernitatea înțeleasă în întregul ei este o perioadă mult mai lungă, care începe cu finalul scolasticii, prin sec. XIII. De acolo poate că trebuie să reluăm și vocabularul formal pentru arhitectura în care-L cinstim pe Hristos și pe icoanele sale care sunt sfinții (unii dintre ei mucenici).

3 http://nictulban.blogspot.com/2010/12/despre-deschiderea-cerurilor-la.html

4Raportat la cazul Aiud, acest mod de a vedea lucrurile mi-a ridicat niște semne de întrebare. Pe care nu le-am observat la momentul decembrie 2008, când am realizat, împreună cu Marian Maricaru, propunerea noastră pentru mănăstirea de acolo, știind că se dorește, acolo, laolaltă cu mănăstirea, un centru de cercetare a memoriei holocaustului roșu – acel vestit centru de martirologie. De asemenea, am trecut pe lângă ele și în discuțiile cu dl. Pavel Chirilă, la elaborarea a ceea ce s-ar fi numit “tema de proiectare”. Prima dată când am ajuns să-mi pun semne de întrebare a fost la o expunere a celor două propuneri pentru ceea ce ar urma a fi construit la Aiud, la Arhiepiscopia de Alba Iulia.

5Chiar dacă, în urma studiului, există posibilitatea ca Harul să lucreze și câțiva dintre cei care-i studiază să devină sensibili.

Din nou despre bisericile zilelor noastre

2011-01-09T16:01:00.004+02:00

În ultima vreme, ne “încântă” ochii proiecte de biserici¹ cu forme nemaivăzute în acest program de arhitectură. La fel cum s-a făcut, de exemplu, acum două secole în amurgul formelor baroce, aici, la noi, în est. În ambele perioade, de fapt în continuitatea ultimelor trei jumătăți de veac, constantă este doar întrebarea “Ce legătură au aceste forme cu ortodoxia?”.

Există o suită de pricini pentru acest defazaj în interiorul arhitecturii ecleziale ortodoxe, între expresia formelor și spațiilor și modul lor de utilizare. Evident, ele nu pot fi expuse întru totul și epuizate de un singur om pe câteva rânduri. Efortul necesar pentru a începe o resincronizare ar putea depăși timpul și gândirea unui singur om, dacă nu chiar cea a unei generații². Dar important este a începe măcar sesizarea existenței problemelor și, mai mult, exprimarea acestora. Ordinea în care voi arăta câteva dintre ele acum și, poate, mai târziu, este pur aleatoare. Datorită lipsei pretenției de a acoperi întreaga problematică a arhitecturii ortodoxe a zilelor noastre, expunerea nu are legătură cu gravitatea sau cu importanța problemelor.

Pentru un arhitect, la abordarea unui nou program, funcție de complexitatea acestuia, are loc un proces de informare, proces care poate fi de durată sau nu. Informarea se va face din domeniul arhitecturii în primul rând, dar are loc și o investigare, mai profundă sau mai superficială, despre activitatea care se desfășoară în clădirea ce urmează a se construi. Pentru orice funcțiune, această informare poate duce la elaborarea unui proiect mai mult sau mai puțin reușit. În regulă, se poate spune, acest rudiment de abordare se poate aplica și pentru construcțiile ecleziale. Totul ar ține, și în cazul acestora, de talentul arhitectului. Dacă ne uităm la tot ceea ce se construiește pe la noi, cam în orice domeniu în care se construiește, observăm că suntem deficitari la acest capitol. Natural, cu ceva excepții (și acestea concentrate cam în zona centrală a capitalei). Dacă ne concentrăm atenția pe clădirile de biserici, constatăm cu mâhnire că excepțiile sunt greu de identificat și foarte lesne de numărat. Ceea ce ne face să ne întrebăm de ce.

Ca o primă observație, putem pleca de la ceea ce se spune în mod curent – anume că ceea ce lipsește arhitecturii bisericii ortodoxe este de fapt o aliniere la “spiritul timpului” în care trăim. Ea nu presupune neapărat "efortul supraomenesc" de a găsi modul de folosire al formelor și tehnologiilor arhitecturii contemporane pentru realizarea bisericilor. Această abordare, obișnuită azi, este greșită. Pentru că ea exprimă în înțelegerea arhitecturii un duh străin ortodoxiei. Este duhul voluntarist al teologiei voluntariste occidentale³. El se exprimă în cult prin voința oamenilor, în frunte cu pastorul, în a se aduna și face cultul. În ortodoxie, cultul este doar o racordare la cultul ceresc, preexistent din veșnicie. Duhul ortodoxiei nu este cel al voinței omului de a face, ci cel al voinței omului de a lăsa Duhul să facă.

Astfel, abordarea arhitecturii bisericii în cheie occidentală este voința arhitectului de a “crea” spațiul pentru cult – care este voința pastorului și a oamenilor. Abordarea ortodoxă este cu totul diferită – arhitectura este doar refacerea spațiului în care are loc alăturarea la Liturghia cerească a cultului.

Aici este una din principalele dificultăți de înțelegere a rostului arhitectului în ortodoxie. El trebuie să se scuture de ideile preconcepute ale creatorului de spațiu, ale celui care vrea să conformeze funcțiunea la spațiu prin ceea ce i-a pus la dispoziție profesia. Abordarea trebuie făcută exact invers. Arhitectul trebuie să înțeleagă că spațiul bisericii există. Există din veșnicie. Misiunea lui este doar de a-l pune în forme vizibile în timp. Aparent, pentru aceasta nu trebuie să fie decât un artist fără imaginație. Brutal și cinic spus, nu are de făcut decât adaptarea unui proiect tip. Proiect tip care există dinaintea lumii. Dar acest proiect tip nu-i poate fi livrat pe calc pentru a-l reproduce, a face sistematizarea verticală și a-l preda liniștit. El este livrat în ample descrieri, care încep de la Sfânta Scriptură și până la noi. Aceste descrieri nu sunt făcute de arhitecți (sau poate, arareori, sunt ceva constructori care au pus și ei în cuvinte demersul lor). Ele nu sunt nici desene. Sunt povești. Pentru înțelegerea lor este necesară trăire. Nu pot fi înțelese din exterior. Este necesară o stare anume pentru a fi permeabili la ele – rugăciunea – care nu este o cerere sau un mijloc de comunicare a unei doctrine sau ideologii, ci este chiar starea de rugăciune, starea, odihna sufletului înaintea lui Dumnezeu.

Revăzând arhitectura bisericilor ortodoxe doar prin acest raționament, ni se deschid perspective pentru percepția unui nou hiatus, de data aceasta strict în modul arhitecților de a vedea acest program. Fară a intenționa a grăi lucruri mari, pot spune că cea mai mare parte a bisericilor clădite la noi sunt proiectate folosind forme moderne sau pastișat baroce (de ex. proiectul pentru catedrală) și mod gândire cu certitudine baroc⁴. Ruptura între expresie și conținut este evidentă. Rezultatul este definit printr-un cuvânt temut: Kitsch.

Și de acest “verdict” sunt responsabili toți arhitecții care evită trăirea. Adică cei mai mulți.

P.S. Despre acest tip de Kitsch într-o postare ceva mai încolo :)

1Mă refer aici direct la cele mai multe dintre proiectele de biserici prezentate în volumul “Concursuri pentru catedrala patriarhală ortodoxă: 1999-2002”, NOI Media Print, București – ediție îngrijită de arh. Augustin Ioan. Dar de asemenea, proiectele de biserici făcute publice (și unele edificate, mai mult sau mai puțin schilod) până la sfârșitul anului 2010, nu sunt excepții de la cele spuse în rândurile de față.

2Chiar dacă, în domeniul teologiei, efortul colosal al părintelui Dumitru Stăniloae, poate contrazice această afirmație.

3În el se ascunde de fapt ideea pașoptistă a renunțării la “înapoierea” noastră, datorată în principal ortodoxiei, pentru a ne alinia la mărețele cuceriri ale științei occidentale.

4Termenul 'Baroc' este folosit aici pentru a desemna un mod exterior de abordare al creației, îm special arhitecturale, în ortodoxie. L-am folosit ca fiind caracteristic pentru înstrăinarea ortodocșilor de ortodoxie la începutul sec. XIX. Perioadă în care arhitectura ortodoxă, în plin avânt revoluționar de pregătire a momentului 1848, a absorbit din occident întreg balastul de gândire și expresie artistică vizibil și acum.

Despre cultură

2010-12-31T21:48:00.007+02:00

Părintele Savatie Baștovoi și Petre Guran.

Cei doi au două abordări diferite ale cuvântului 'cultură'. Primul pleacă de la cult. Al doilea de la agricultură. Trec împreună pe la Sf. Grigorie Dascălul, pe la Mihai Eminescu. Cel din urmă, legat de exemplu și de afirmațiile șefului său... De acolo, pe la clădirea de patrimoniu sediu a ICR Chișinău.

de văzut la:

http://vimeo.com/18219347

Despre deschiderea cerurilor (la sărbătoarea Sfântului Arhidiacon Ștefan, Întâiul Mucenic)

2010-12-28T12:32:00.003+02:00

Ieri l-am prăznuit pe Sfântului Arhidiacon Ștefan, Întâiul Mucenic. Prilej pentru a relua citirea capitolelor al șaselea și al șaptelea din Faptele Apostolilor, acolo unde este descrisă înfățișarea sfântului la Sinedriu, depoziția și execuția acestuia. Citirea lor în cheia arhitecturii bisericii este deosebit de roditoare. Pentru spațiul bisericii, apărararea Mucenicului reprezintă punctul turnurii de majoră importanță, punctul trecerii de la o arhitectură legalistă, a unei sacralități depășite (chiar dacă reluată în cheie filosofică până și în zilele noastre), la o arhitectură a Duhului, a grăirii Duhului în cuvinte de piatră.

Avem aici a face cu două aspecte ale discursului Arhidiaconului. Chiar dacă aparent contrare, discursul Arhidiaconului și înțelegerea acestuia de către evrei sunt deopotrivă pilduitoare pentru cei care-și pun problema spațiului liturgic. Prin rostirea Sfântului în fața Sinedriului, dar și prin spațiul care i se înfățișează în timpul execuției, cele două părți sus-pomenite ale cărții Faptelor Apostolilor sunt, în toată profunzimea lor, punctul de plecare într-o înțelegere a topologiei liturgice. Importanța acestui discurs pentru topologia liturgică este dată nu doar de prezentarea spațiului sacru veterotestamentar cât mai ales de cea a modului în care acest spațiu sacru a fost tocmit, pentru a pregăti înțelegerea spațiului liturgic. Sfântul ne aduce aminte atât de spațiul sacru veterotestamentar al Templului construit de Solomon, cât și de lucrarea oamenilor în acest sens, în îndepărtare de Dumnezeu. Iar îndepărtarea de lucrarea Duhului a fost obișnuită pe parcursul istoriei poporului Evreu (“Voi cei tari în cerbice şi netăiaţi împrejur la inimă şi la urechi, voi pururea staţi împotriva Duhului Sfânt, precum Şi părinţii voştri, aşa şi voi! Pe care dintre prooroci nu l-au prigonit părinţii voştri? Şi au ucis pe cei ce au vestit mai dinainte sosirea Celui Drept, ai Cărui vânzători şi ucigaşi v-aţi făcut voi acum, voi, care aţi primit Legea întru rânduieli de îngeri şi n-aţi păzit-o!” [Fapte 7, 51-53]). Tocmai această distanță este cea care ne ține departe (aș putea spune până în ziua de azi) de punerea în formă a spațiului liturgic, așa cum este el, de icoană a Împărăției lui Dumnezeu, de icoană al lucrării mâinii sale: "Cerul este tronul Meu şi pământul aşternut picioarelor Mele. Ce casă Îmi veţi zidi Mie? - zice Domnul - sau care este locul odihnei Mele? Nu mâna Mea a făcut toate acestea?" [Fapte 7, 49-50, Is. ...]. Pentru că ne este mult mai lesne să recurgem la propriile noastre creații (individuale sau de grup), la propria imaginație, decât să avem răbdarea de a înceta a mai vorbi pentru a-l lăsa pe Hristos să vorbească prin noi. La fel cum evreilor le-a fost mai ușor să-i ceară lui Aaron să facă dumnezei decât să aștepte întoarcerea lui Moise: “Zicând lui Aaron: "Fă-ne dumnezei care să meargă înaintea noastră; căci acestui Moise, care ne-a scos din ţara Egiptului, nu ştim ce i s-a întâmplat". Şi au făcut, în zilele acelea, un viţel şi au adus idolului jertfă şi se veseleau de lucrurile mâinilor lor.” [Fapte 7, 40-41].

Aici avem cheia înțelegerii sinedriului. De aici începe cealaltă parte a discursului Arhidiaconului – oprirea înțelegerii sinedriului la “stricarea” Templului. Pentru ei Templul, odată cu transfigurarea, încetează să mai existe. Neputând să înțeleagă ca plinire primirea de către lumea noastră a Mântuitorului în trup, nu pot înțelege astfel nici plinirea Templului prin lucrarea Sfântului Duh. Originea acestei opuneri este de asemenea veterotestamentară. Sfântul ne aduce înainte lepădarea de Moise a evreilor. După ce Moise a avut vedenia rugului aprins, evreii “l-au lepădat şi inimile lor s-au întors către Egipt”. S-au întors spre ceea ce ei puteau lesne înțelege – idolul făcut de mâna omului – depărtându-se de Dumnezeu și de zidirea mâinii Sale.

Astfel, arhiereii se împotrivesc lucrării Acestuia, cum au făcut-o de fiecare dată când Duhul a vorbit prin prooroci: “Pe care dintre prooroci nu l-au prigonit părinţii voştri? Şi au ucis pe cei ce au vestit mai dinainte sosirea Celui Drept, ai Cărui vânzători şi ucigaşi v-aţi făcut voi acum, voi, care aţi primit Legea întru rânduieli de îngeri şi n-aţi păzit-o!” [Fapte 7, 52-53]. Dificultatea extremă în înțelegerea spațiului liturgic este dată de dificultatea înțelegerii lucrării Duhului. Sau, poate, greutatea lăsării Duhului să lucreze...

Chiar dacă David a cerut să se găsească loc pentru Dumnezeul lui Iacov, iar Solomon I-a zidit Lui casă, Dumnezeu nu locuiește în lăcașuri făcute de mâini. Pentru că, așa cum a zis și Sf. Ștefan, după Proorocul Isaia, El locuiește doar în zidirea lui – în care Cerul este tron și pământul Îi este așternut picioarelor. Și în icoanele acestei zidiri – care sunt biserica zidită și sufletul omului. În aceste două icoane (descrierea a făcut-o, în Mystagogia, Sf. Maxim) vedem zidirea lui Dumnezeu, așa cum o regăsim în sufletul Întâiului Mucenic, care nu s-a împotrivit lucrării Lui: “Iar Ştefan, fiind plin de Duh Sfânt şi privind la cer, a văzut slava lui Dumnezeu şi pe Iisus stând de-a dreapta lui Dumnezeu. Şi a zis: Iată, văd cerurile deschise şi pe Fiul Omului stând de-a dreapta lui Dumnezeu!” [Fapte 7, 55-56]

De aici sunt de desprins, cu ajutorul Sfântului Ștefan, (cel puțin) două idei importante pentru arhitectura bisericii.

Prima este legată de bisericile dedicate martirilor. Acestea sunt legate de deschiderea Cerurilor, pe care, asemenea primului între martiri, au văzut-o la momentul săvârșirii pentru Hristos. Indiferent dacă sunt ridicate pe locul martiriului sau sunt dedicate martirilor pe alte locuri, ele sunt icoane ale deschiderii Cerurilor. Prin relația puternică pe care o au cu martirii și cu martiriul, poartă și un nume din această familie lexicală – martyrion. Și din legătura puternică cu deschiderea cerurilor, forma tipică, centralizată, pe plan octogonal. Dar importanța maximă este dată de legătura directă pe care actul martiriului, eveniment căruia îi sunt închinate bisericile de acest tip, o face între lumea noastră și lumea în care va avea loc a doua venire, cea în care se vede Fiul Omului stând de-a dreapta lui Dumnezeu, așa cum Sfântul Ștefan a văzut, alegând moartea în mărturisire. Evident, această relație, iconică, nu este caracteristica exclusivă a martyrioanelor, chiar dacă acestea sunt închinate martirilor. Ea aparține tuturor bisericilor ortodoxe.

Din acest punct, putem trece la a doua idee care trebuie să fie reper al arhitectului de biserici. Ține de creativitatea în spațiul arhitecturii bisericii. Libertatea arhitectului de biserici este dată tocmai de capacitatea lui de a întrezări deschiderea despre care vorbea Arhidiaconul Ștefan. Aceasta se face, evident prin multă pregătire duhovnicească. Pentru că cel mai important lucru pe care arhitectul îl are de făcut este de a lăsa Duhul să lucreze prin el. De a nu lucra doar după voia proprie, pentru a pune întotdeauna început, așa cum fac modernii, ci de a înțelege Tradiția, nu critic, ci prin asumare, pentru a deveni instrumentul de lucru al Celui fără de început. Această raportare la Tradiție este cea care duce la relația iconică între spațiile pe care arhitectul le plăsmuiește și spațiul în care a intrat Sf. Ștefan, spațiul în care acesta L-a văzut pe Fiul Omului stând de-a dreapta lui Dumnezeu.

Despre o (im)posibilă tradiție a arhitecturii bisericești din Transilvania

2010-12-19T23:04:00.000+02:00

O discuție despre bisericile ortodoxe din Ardeal și despre cum au fost ele construite este binevenită. Chiar dacă nu poate fi decât un început, cu unică dorință de a lansa unele idei care pot fi roditoare, mă simt dator a face abordarea ei aici, din mai multe motive. Primul dintre ele este apartenența mea la spațiul transilvan. Al doilea ar fi preocuparea mea pentru spațiul liturgic ortodox. Ar mai fi și al treilea, profesia... Din toate acestea se naște și această particularitate a problemei spațiului liturgic, anume relația lui cu un anumit spațiu, izolat geografic, în care viața liturgică a ortodocșilor a fost greu încercată.

Acesta este unul din firele pe care este începută această discuție, și anume în ce fel se poate țese o tradiție în arhitectură acolo unde presiunile din cele mai variate direcții în viața de zi cu zi sunt mari, pentru ca o formă de expresie atât de costisitoare ca arta construirii să fie grav afectată. Relația între românii ardeleni și Dumnezeu și relația dintre aceiași și Împăratul de la Viena au fost vreme de câteva sute de ani tensionate la maxim. Această tensiune a dus pe de o parte la acțiuni disperate ale împărăției, dacă e să ne gândim doar la armatele feldmareșalului von Buccow. Nu putem da de o parte faptul că în 1761, generalul armatei austriece imperiale, Adolf von Buccow și ai lui au distrus cu tunurile în Ardeal – trimiși fiind de împărăteasa Maria Tereza – peste 140 mănăstiri și biserici ortodoxe românești care refuzau sa se convertească la catolicism. Înaintea acestui eveniment, starea materială precară a românilor transilvani a avut și ea un cuvânt de spus și este vizibilă și în modul acestora de a-și construi bisericile.

Din aceeași tensiune a rezultat ruptura de la 1700 și formarea confesiunii greco-catolice de limbă română – care de fapt poate fi definită ca mulțimea românilor care nu au mai rezistat presiunilor catolicismului. Iar acest lucru nu poate fi desprins nici el de reacția împărătesei de a distruge bisericile românilor ortodocși, ea considerând că odată cu trecerea unei părți dintre aceștia la uniatism, această opțiune confesională trebuie să rămână unica opțiune a ortodocșilor – iar bisericile celor care încă nu au făcut pasul spre uniatism să fie distruse.

Și aș putea aminti aici și o întreagă pleiadă de Sfinți Mucenici care au luat cununa mărturisirii.

În aceste condiții, orice dezvoltare a unui mod de expresie arhitecturală a credinței ortodoxe a fost supus unor greutăți care l-au determinat la simplitate și austeritate. Iar aceasta s-a manifestat atât la nivelul elementelor de compoziție arhitecturale – conformarea planului, a volumului, a spațialității interioare -, cât și la cel al materialului de construcție utilizat sau al detaliilor puse în operă.

O a doua problemă, la fel de mare, pentru o expresie liturgică în arhitectură, este problema expresiei liturgice în viața de zi cu zi a oamenilor și a comunităților. Este bineștiut că nu ne putem pune problema înțelegerii unei perioade istorice dintr-o anumită zonă geografică fără a ne “scufunda” în înțelegerea modului în care oamenii vremii aceleia își duceau viața. Modul în care românii transilvani din ultimele secole își duceau viața este determinant pentru reușita încercărilor de a descrie modul lor de a-și construi lăcașele de cult. Înțelegerea vieții lor zilnice – care și ea este o expresie a relației lor cu Dumnezeu – este determinantă pentru înțelegerea arhitecturii bisericii pe care ei o construiau – care este una din expresiile relației comunității cu Dumnezeu. Apropierea foarte mare chiar doar geografic vorbind între ei și confesiunile catolică și cele protestante de toate neamurile a făcut ca și modul în care au văzut arhitectura bisericilor să fie alterat de la cel pur ortodox, de care erau indiscutabil mai apropiați românii de peste munți, sârbii sau grecii, chiar dacă erau sub presiunea ocupației otomane – ocupație a cărei relație cu ortodoxia, în aceeași perioadă (sec. XVII-XIX, de exemplu) a fost mult mai puțin agresivă decât cea a catolicismului iezuit susținut de Viena.

Un posibil al treilea fir de urmărit este relația dintre arhitectura zonei și arhitectura zonelor învecinate, pe de o parte, și, pe de altă parte, relația între arhitectura ortodoxă din Transilvania și legăturile celorlalte confesiuni din același teritoriu. Chiar dacă începuturile construirii de biserici în această parte a munților a fost practic făcut prin ctitoriile domnitorilor de la sud de Munții Făgărașului, există interferențe vizibile între arhitectura edificiilor ortodoxe de cult și cele ale cultelor occidentale. Acestea s-au datorat pe de o parte folosirii deseori a acelorași echipe de meșteri de către comanditari de confesiuni diferite, dar și unui mod care nu era radical diferit de a vedea spațiul în funcție de confesiune. Românii din Ardeal au fost puternic influențați de arhitectura cultelor occidentale cu care atâția ani au fost siliți să trăiască “împreună”. Iar trăirea împreună în același spațiu geografic a avut un rol important în exprimarea spațială a diferitelor etnii sau culte.

Până la Marea Unire, aproape fără excepție planul abordat a fost longitudinal. Absidele laterale nu sunt des întâlnite. Simplitatea în materie de plan, elevație și spațialitate era la ordinea zilei. Aș putea afirma că expresia arhitecturală a ardelenilor ortodocși este în aceeași relație cu modul de expresie bizantin în care se află pictura ardelenească naivă cu iconografia bizantină. Ambele moduri transilvane de a vedea exprimarea prin artă a ortodoxiei sunt tributare în primul rând influențelor confesiunilor occidentale cu care au împărțit teritoriul. Acest fapt este cel care a dus la simplitatea vizibilă în majoritatea bisericilor noastre, simplitate care nu este neapărat rezultată dintr-o înțelegere orientată spre sinteză cât mai ales dintr-o înțelegere simplificată, trunchiată a lucrurilor. Simplitatea formei bisericii ardelene este tributară acestei trunchieri, pe care românii au observat-o la cei de altă confesiune în toate cele. Pe de altă parte, și deloc de neglijat, cauza ei este în principal materială. Bisericile ortodoxe construite după plecarea la uniatism a unei părți din ortodocșii ardeleni sunt la limita sărăciei. Resursele materiale pentru ridicarea lor erau foarte reduse. Amenințările Împărăției erau brutale. Riscul de a edifica în forme care să dureze, de comunități mici era imens. Comunitățile românești nu doar că nu erau dispuse să și-l asume, dar și ceea ce au construit au construit cu sacrificii imense.

Ținând cont cel puțin de acestea, putem lua în discuție starea actuală a arhitecturii bisericii în Transilvania. Chiar dacă sunt importante aici atât relația acesteia cu un trecut frământat, cât și posibilitățile materiale din ultima sută de ani (care nu au fost întâlnite în jumătatea de mileniu ce a precedat-o), singurul lucru cu adevărat determinant pentru abordarea arhitecturii bisericii ortodoxe este de fapt relația iconică pe care spațiul bisericii o are cu Împărăția Cerurilor, cu spațiul Eshatonului. În acest sens, alegerea unui anumit spațiu pentru desfășurarea unui proiect de biserică în Transilvania (și nu numai) este orientarea lui către viitor, pentru a împlini această iconicitate. Și sunt aproape sigur că această căutare a fost firul călăuzitor al constructorilor ardeleni chiar și în vremea feldmareșalului Buccow, singurul impediment în dezvoltarea unor spații de cult ample, integrate în arhitectura țărilor ortodoxe fiind doar vitregia vremii lor.

Considerând astfel modul de a construi ortodox – orientarea spre viitor, spre Împărăția Cerurilor – relația lui cu tradiția este redefinită în totalitate.

În primul rând, tradiția locală de construire nu este în mod direct determinantă pentru forma edificiului. Important pentru acesta nu este încadrarea în tradiția locală, cât exprimarea a ceea ce întreaga Tradiție ortodoxă exprimă. Există tradiție locală în modul de a construi, în materialele utilizate și modul lor de punere în operă. Această tradiție, a breslelor de zidari în principal, este indirect determinantă pentru felul în care arată edificiile construite într-o anumită zonă. Dar ea nu poate acoperi intenția comanditarului care, în cunoștință de cauză, urmărește în primul rând o expresie liturgică prin ceea ce edifică. Mai mult, este plină istoria arhitecturii bisericești de exemple de comanditari care au adus echipe de zidari de la sute de kilometri pentru a edifica în modul pe care ei îl urmăreau și pentru care aveu rețineri asupra existenței sau capacității echipelor locale de meșteri.

În al doilea rând, chiar dacă o tradiție nu se formează independent de vitregia sau calmul vremurilor, Tradiția ortodoxă nu este determinată de acestea, pentru că ținta ei este modelul ceresc al bisericii. Spre acest model trebuie să fie orientate toate bisericile, indiferent de calitatea vremurilor în care ele sunt edificate. Astfel, a statuta imuabil că planul longitudinal și simplitatea formei sunt caracteristicile cele mai importante ale construirii de biserici în Ardeal și că această “tradiție” este determinantă, respingând prin aceasta orice “import” de forme din lumea bizantină este o inepție. Mergând pe acest fir, ceea ce au construit Pomponiu și Cristinel la catedrala din Cluj-Napoca sau chiar ce au construit Kamner și Nagy la Sibiu, pe locul fostei catedrale episcopale, exemple marcante ale arhitecturii ortodoxe din Ardeal, nu sunt conforme cu tradiția acestui spațiu geografic. Nu se pot spune prea multe lucruri despre demersul arhitectural și liturgic al celor două echipe de arhitecți și ingineri de primă mărime a vremii lor, dar faptul că au pus în forme ortodoxe ceea ce au proiectat pentru biserica ortodoxă este meritoriu (chiar dacă se poate spune că cei doi profesori de la Politehnica din Budapesta au fost mult mai aproape de planul central al bisericilor bizantine decât echipa care a conceput catedrala din Cluj).

Iar a pune în forme ortodoxe ceea ce este de proiectat pentru Biserica Ortodoxă trebuie să fie idealul oricărui arhitect care preia o comandă în această direcție.

Arhitectura și tabloul religios

2010-11-21T18:34:00.000+02:00

Sorin Dumitrescu spunea la un moment dat că unirea bisericii nu poate avea loc decât prin icoană. Unirea nu poate fi decât vizuală, cuvintele putând fi așternute pe hârtie mult și bine (cum dealtfel s-a și făcut până acum din belșug). Ideea m-a impresionat, poate mai ales prin faptul că (deformație profesională) mi-e mult mai lesne să înțeleg problemele din sfera vizualului decât să disting între multele nuanțe ale cuvintelor și textelor, traduse dintr-o limbă în alta sau netraduse. Consider așadar că la această unire vizuală va participa fără îndoială și arhitectura prin tot ceea ce este ea capabilă a înfățișa iconic, atât prin forma spațiului interior, care este (cum tot maestrul spunea) icoană a Împărăției, cât și prin volumul ei exterior, care ordonează raiul, spațiul din proximitatea Împărăţiei.

Problema tabloului religios în pictură este prezentă și ardentă și în arhitectura clădirilor bisericilor. Ruptura din secolul XII nu a avut loc doar în pictură. Nu doar pictorii au fost cei care au avut inițiativa de a-și prezenta propria imagine despre divinitate, nu doar ei sunt cei care impun credinciosului punctul lor de observație și propria lor perspectivă. Este drept, la începutul renașterii italiene nu exista o clară distincție între pictor și arhitect. Ocupațiile nu aveau reprezentanți diferiți, mulți pictori erau arhitecți și reciproc. Ideile pictorilor, despre perspectivă, despre reprezentarea a ceea ce teologii eretici le cereau nu au putut fi separate de cele ale arhitecților, tocmai din cauza aceasta. Separația avea loc, evident, ca mod și mediu de expresie, neputându-se ignora faptul că pictura era o reprezentare bidimensională, de la miniatură până la frescă, în care dominante erau forma și culoarea iar arhitectura reprezenta în trei dimensiuni, folosindu-se de spații și de volume, de materiale cu o anumită masă și – deloc neimportant – de un anumit preț, cu o capacitate diferită de impresionare a credinciosului, etc. Se poate spune fără a greși (prea tare) că în timp ce pictura era creuzetul noii arte – cea a tabloului religios – zona ei de impact cu credincioșii era arhitectura.

Acest mod de a vedea lucrurile a diseminat, cu părere de rău o spun, și la noi, în spațiul ortodox. Drumul deschis de occident spre modernitatea a toate acaparatoare a fost ale și de pictorii și arhitecții de la noi. Pentru a da exemple indubitabile, ma gândesc doar la Grigorescu, Tătărăscu, Mișu Pop ca pictori sau la Catedrala din Cluj (Arh. Pomponiu).

Arhitectura cu adevărat ortodoxă nu se poate face în cheie modernă. Găsim explicația la părintele Stăniloae, într-o notă la imensa carte a Sf. Maxim Mărturisitorul, Ambigua: “Lumina aceasta [a Schimbării la Față] se arată că e dumnezeiască prin poziția ei centrală sau prin rolul ei de izvor față de lumina în care s-au arătat Moise și Ilie, fapt experiat de aceștia prin orientraea lor închinătoare spre Iisus ca centru. Vederea acestei transcendențe nu se înfăptuia prin lucrările naturale ale simțurilor, ci prin imprimarea lor de către Duhul dumnezeiesc lucrător în ele. Această transfigurare a lucrărilor prin lucrarea Duhului nu le mai dădea posibilitatea să se îndulcească exclusiv trupește de suprafața materială a lucrurilor, dând naștere patimilor care întunecă înțelegerea adâncimii spirituale a lor.”(Sf. Maxim Mărturisitorul – Ambigua, Ed. IBMBOR, 2006, pg. 187)

Foarte scur spus, folosind perspectiva, pictorii renaşterii nu au făcut altceva decât să înfățișeze o lume imaginată și să o livreze privitorului cu pretenția de a fi un crâmpei din lumea lui Dumnezeu. Icoana ne prezintă însăși lumea lui Dumnezeu, pentru că doar în ea are loc imprimarea simțurilor de către Duhul, după cum spunea parintele Stăniloae.

Mai există un tip de icoană care merită discutat aici, pentru că are un echivalent direct în arhitectură. Este vorba de o invenție a grecilor, icoana litografiată. Este o copie, imprimată (de obicei cu ajutorul calculatorului) și cașerată pe o bucată de lemn. Tehnica de reproducere este de multe ori atât de bună, încât este necesară o privire atentă pentru a-i realiza falsul. Este evident destul de mult de discutat pe marginea faptului că aducerea în fața privitorului are loc totuși, chiar dacă rugăciunea celui care a realizat nu mai există, pentru că nici cel care a pictat (exact acea imagine) nu a existat practic niciodată. Despre această imagine bidimensională nu vreau să insist aici, dar am de spus două vorbe despre echivalentul ei în arhitectură.

Tot la greci, se construiesc biserici în forme bizantine, turnate din beton armat. Toate, ca niște imense sculpturi, ca niște imense figuri de ceară, turnate în forme care sunt de fapt variațiuni pe aceeași temă. Toate sunt cofraje mai mult sau mai puțin asemănătoare, în care este turnat același beton (sau beton de aceeași marcă). Forma în care betonul e turnat poate fi asemănată cu 'fișierul' din care sunt tipărite icoanele litografiate. Masa de beton rezultată devine asemenea icoanei tipărite de imprimantă, chiar dacă la rezoluţie ridicată și cu o calitate de invidiat. Finisajele – de asemenea naturale, din piatră sau cărămidă – sunt puse peste 'coaja' din beton pentru a da aparența de autentic, la fel cum icoanele tipărite sunt cașerate pe bucăți de lemn, chiar cu sipet, de nu-și mai poate da seama simplul turist care e autentică și care nu. La fel și cu arhitectura cofrajelor. Rezultatul este o clădire despre care poți fi convins că este bizantină, are toate atributele – forma, finisajele, lumina, fresca. Dar nu este, pentru că ea nu este decât o copie.

Relația dintre arhitectura pseudo-bizantină a zilelor noastre și cea autentic bizantină de acum o mie de ani (chiar și cu cea de acum 1500, cea pre-iconoclastă) este una mimetică; preluarea de forme se face prin neînțelegerea (și de aici cu ignorarea) conținutului lor, dar cu păstrarea unei imagini de ansamblu, considerată, pe considerente intelectuale ca fiind esențială pentru caracterizarea spațiului pe care-l adăpostesc ca fiind unul dedicat cultului creștin ortodox. Formele de sorginte occidentală, modernă, sunt alese în ziua de azi de către arhitecții de la noi pentru a compune edificii de cult ortodox, aceștia trăind astfel cu impresia că ei contribuie la, poate chiar reușesc, acordarea bisericii ortodoxe cu vremile de azi.

Aici, în acest scop, de multe ori declarat, al celor care recurg la limbajul modern pentru a compune arhitectura ortodoxă găsim alunecarea lor din dreapta credință. O clădire făcută cu forme moderne nu poate fi ortodoxă.

Formele moderne nu pot exprima ortodoxia. Ele sunt rezultatul dezvrajirii lumii, așa cu Habermas ne spune și Max Weber ne învață. Ele sunt rezultatul rațional al procesului de dezintegrare al imaginilor religioase ale lumii, proces prin care s-a născut cultura profană a Europei. Aceste forme, rezultate din dezintegrare, nu pot sluji acum în scopuri religioase pentru creștinii ortodoxi. Poate doar pentru occidentalii care s-au supus și au împlinit dezintegrarea pomenită. Formele moderne, indiferent că sunt rezultatul gândirii constructiviștilor ruși sau rezultatul fascismului italian, nu pot forma o biserică ortodoxă, pentru că ele sunt rezultate de fapt din lucrul omului, cu dalta și cu ciocanul rațiunii, asupra creației lui Dumnezeu.

Evident, aici sunt multe de spus și de gândit. În acești termeni se poate spune că în ziua de azi nu se mai pot defel construi biserici ortodoxe. Chiar dacă formele sunt cele din vechime, materialele și tehnologiile nu pot fi decât cele moderne. Știm că există – cel puțin la noi, în România (era să spun la noi, în comunitatea Europeană) – o vastă și stufoasă legislație în domeniul calității în construcții. Această legislație ne impune folosirea de materiale și tehnologii certificate. Dacă o cărămidă presată care să fie aproape identică cu cea din Bizanț s-ar mai găsi – chiar dacă costurile folosirii doar a acestei cărămizi și a mortarului de var ar fi prohibitive – nu mai găsim tehnologia de construire de atunci. Iar dacă totuși am afla-o certificarea ei nu există. Aici s-ar afla o temă pentru dreptcredincioșii din sistem – deschiderea de proceduri pentru crearea normelor și normativelor pentru execuția construirii de biserici din materiale și în tehnologie bizantină.

Trecând peste problema tehnologiei pierdute ne rămâne doar forma. Există soluții de racordare la proporțiile din vechime dintre plin și gol, dintre spații și volume chiar folosind tehnologia de azi

Pe de altă parte, în arhitectura ortodoxă și-a făcut de ceva vreme (aproape 200 de ani) apariția unor forme care nu mai au nici legătura de aparență cu cele vechi, bizantine. Se construiesc biserici care nu mai amintesc decât simbolic de formele originare, cele din care sunt tocmite bisericile ortodoxe vechi.

În icoana răstignirii Hristos are pe cap aureola; în tabloul religios, cununa de spini.

Hrana spirituală BIO

2010-06-10T03:54:00.000+03:00

Am primit cu bucurie vestea înființării primei școli private ortodoxe de la noi - mai exact de la Iași: Școala Varlaam Mitropolitul. Am putut spune că , în sfârșit, a făcut și BOR ceva pentru copiii noștri, o alternativă la școlile (neo)protestante sau corporative. Am trecut (mai greu) și peste partea pecuniară a ideii (ținând cont că n*700 de lei pentru o familie ortodoxă, care în multe cazuri are n copii, mai mult de doi, nu este o sumă mică).
Interesul crescut m-a împins spre a căuta modul în care Mitropolia Moldovei și Bucovinei a purces la această intreprindere. De găsit (grație internetului) am găsit repede: http://www.scoalavarlaam.ro/

După ce am vizitat (inițial în diagonală) site-ul am început să-mi pun întrebări. Există câteva lucruri care nu sună bine în prezentare.

Prima întrebare a fost:
- Cât de repede găsesc o icoană pe acest site?
Plecând de la premiza că este o școală (și un site) al MMB, mă așteptam ca prima pagină să fie dominată de cel puțin o icoană. N-a fost să fie. Există undeva, în josul uneia din pagini, o icoană a Sf. Varlaam Mitropolitul. Și este singura din întreg site-ul. Pe prima pagină, doar o fotografie a IPS Teofan, în care doar straiele episcopale îl deosebesc de orice director de școală franceză sau americană.

- Ce poate învăța copilul meu acolo?
Răspunsul e ușor de aflat - este chiar pe prima pagină. Excelență, Respect pentru valorile creștine, deopotrivă minte, trup și suflet și comuniune și comunicare. Pot spune că citind aceste răspunsuri la întrebarea "De ce Școala Varlaam?" am avut senazția unui test psihologic de genul "Găsiți cuvântul care nu face parte din context." Și nu mi-a fost greu. Din toate aceste multe cuvinte, doar unul - comuniune - parcă este scăpat aici. Vreu să cred că este scăpat cu bună credință. Dar nu văd buna credință în restul ofertei. Excelența nu știu să fie prima virtute creștină. Respectul pentru valorile creștine îmi sună atât de politically correct, încăt nu pot să spun mai mult decât că mă așteptam să fie oferită o educație ÎN valorile creștine, și nu doar un respect care de cele mai multe ori este exterior.
Toate elementele acestei oferte (mai puțin cea de comuniune, dar care e atât de stingheră în întregul context oferit de site încât nu poate convinge) sunt pur și simplu corporatiste. În formatul comunicat prin acest site, școala Varlaam este doar o simplă alternativă pe piața școlilor private de la noi.

- Cam care ar fi programa (sau, pentru a fi în tonul contemporan, curricula)?
Ușor de aflat. http://www.scoalavarlaam.ro/Pagini/Program/Orar/11.html Problema e un pic mai mare totuși. Nu am văzut deloc nimic despre vreo cateheză, file de pateric, etc. În schimb, plin de concepte de psihologie sau psihopedagogie contemporane: consiliere comunicare, dezvoltare personală, creativitate, inventică... Chiar și un foarte nou concept de proveniență israeliană: mindlab, ca "activitate pe cluburi" (mai multe la www.mindlab.ro).
Oare are rost să mai spun că desenele animate sunt nelipsite din fiecare zi de școală?

- Cu ce aduce aspectul general al site-ului?
Răspunsul la această întrebare a fost cel care a generat titlul articolului de față. Comunicarea vizuală este în aceiași parametri cu, de exemplu, http://www.biomania.ro/

Bucuria s-a transformat în tristețe. MMB nu oferă decât o simplă alternativă pentru școlile private. Încă nu avem o școală ortodoxă, deschisă pentru creștinii ortodocși. Avem doar o culoare în plus pe paleta școlară a sclavilor fericiți care vor "pentru copii, tot ce-i mai bun"...

2010-04-28T19:41:00.001+03:00

Căutând "într-o doară" ceva date despre ce înseamnă "Open Source" în afara mediului informatic, am dat peste spusa de mai sus care mi-a rămas la suflet... http://www.theoscarproject.org/ ...

2010-03-14T20:05:00.001+02:00

Catedralele ortodoxe contemporane

(imagini Wikipedia)

Grecia - Atena

Moscova

Belgrad

Sofia

Tbilisi

Arhitectul și Liturghia

2010-03-13T15:20:00.002+02:00

Considerând tema ca fiind un dat (imuabil, de către un om presupus infailibil) arhitectul trebuie să se conformeze ei fără posibilitate de tăgadă; el nu poate fi decât un “traducător” din limbajul textului în limbajul formelor de arhitectură. Are de înfruntat și de rezolvat (poate la fel de imuabil) toate dificultățile semantice pe care i le ridică atât înțelegerea primului, cât și exprimarea în cel de-al doilea. Printre acestea se insinuează și problemele de compatibilitate între textul temei și situl în care edificiul urmează a se edifica, pe de o parte, iar pe de altă parte, interferențele între datele de temă, datele de sit și formarea culturală a arhitectului. Rezultatul, constituit în primul rând din proiectul de arhitectură și apoi (cel puțin cronologic) în edificiul proiectat, este tributar a două surse de “informații”: datele de temă și datele din substratul personal pe care arhitectul le folosește pentru a interpreta și înțelege datele de temă.

Cum se pune problema la construirea unei biserici? În cel mai bun caz, datele de temă sunt primite prin viu grai sau în scris, de către arhitect, de la preot. Ele conțin atât o serie de parametri pe care edificiul trebuie să-i respecte (funcțiunile conexe spațiului liturgic, număr de credincioși, etc.), cât și o serie de idei mai mult sau mai puțin preconocepute, pe care preotul le “livrează” împreună. Acestea pot fi constituite din diverși alți parametri, de obicei geometrici, ai clădirii – de pildă înălțime; pot conține și relații cu situl – vizibilitate din anumite puncte, de exemplu vederea crucii ca dominând alte diferite edificii din vecinătate; preconcepții legate de configurația planimetrică – de obicei este solicitată simbolica crucii în plan, dar se pleacă și de la alte forme de obiecte în uz liturgic – cum ar fi potirul. Clerici cunoscători în ale arhitecturii liturgice (și nu doar) leagă, prin prezentarea temei, simbolizarea latinității neamului nostru de dimensiuni monumentale dar și de planul basilical, considerând această latinitate, asemenea celor de la Blaj, determinantă pentru expresia ortodoxă (pentru cazul nostru, în arhitectură). Această paletă de date de intrare, de cele mai multe ori eterogene dacă nu chiar contradictorii, este asimilată de arhitect prin intermediul cunoștințelor sale într-ale bisericii. Problema acestei asimilări este de cele mai multe ori imposibil de rezolvat fără compromisuri. Iar compromisurile sunt vizibile în primul rând în bisericile edificate în ultima vreme și în siturile pe care acestea le domină.

Ceea ce este absent aproape permanent din temele de proiectare de biserici este o minimă “prezentare” către arhitect a elementelor esențiale ale Sfintei Liturghii, ale modului în care ea se desfășoară și ale înțelesurilor liturgice ale elementelor lexicului arhitecturii bisericești¹toate temele "sar" tocmai capitolul liturgic. Or aceste date sunt absolut esențiale pentru 'auzirea' mesajului transmis în Liturghie, pentru ca acesta sa devină parte din lucrarea de traducere din text în formă despre care am vorbit mai sus. Evident, nu este necesar ca fiecare arhitect care proiectează biserici să fie un teolog liturgist, un mystagog, ci doar să realizeze în primul rând ce face prin plăsmuirea unui spațiu în care se va desfășura Sfânta Liturghie și apoi să-și asume întreaga răspundere pe care o asemenea lucrare o presupune. Din păcate însă, (aproape) orice temă de biserică nu conține elemente liturgice². Majoritatea sunt formate din elemente legate de reprezentativitate, monumentalitate, lipsa de repere, în cazul în care tratează în vreun fel problema configurației de ansamblu. Altfel, sunt prezentate de către preoți doar elemente disparate, de cele mai multe ori ținând de finisaje, care i-au impresionat în alte biserici în care au slujit sau pe care le-au vizitat.

Aceste teme de arhitectură desprinse de liturgic sunt la ordinea zilei. Problema lor nu rezidă doar în conținut. Toxicitatea este manifestă când intră în contact cu “fundamentele” liturgice ale arhitectului. Rezultatul este aproape. Doar că el este livrat, în nocivitatea lui, tuturor, prin faptul că nimeni nu se poate opri a-l vedea.

Nu putem pretinde arhitectului care proiectează fabrici de schimbătoare de căldură pentru turnuri de răcire să știe în detaliu cum funcționează sau cum se produc acestea. Dar i se poate prezenta o linie de producție și necesarul de spațiul pentru diferitele faze de producție, condițiile de varii naturi pe care acest spațiu trebuie să le îndeplinească pentru ca în final totul în fabrica proiectată să fie funcțional și eficient. Pentru acest rezultat nu este responsabil doar arhitectul. La el se ajunge prin împreuna-lucrare între arhitect și inginerul-tehnolog care cunoaște în amănunt ceea ce se întâmplă în fabrica respectivă. Spun împreună-lucrare pentru că aceasta nu poate fi redusă la predarea-preluarea unei teme. Ea este un întreg proces de concepție, în buclă, împreună între tehnolog care-și face o prezentare la început grobiană a intențiilor sale și arhitect care configurează spațiul; după care inginerul “se adaptează” acestui spațiu spre a-și reformula cererile către arhitect, urmând ca în final rezultatul să fie rafinat prin mai multe treceri de acest fel.

Nu este neapărat deplasat a considera că asemănător este ceea ce se întâmplă și în proiectarea de biserici. Fundamentală este însă o deosebire: lucrarea împreună a arhitectului cu tehnologul, în exemplul de mai sus poate fi considerată un interval deschis între aceștia doi (în sensul că procesul nu-i cuprinde și pe ei, mai exact ei pot rămâne, în finalul lucrării la fel de diferiți cum au fost și înainte). Însă în cazul bisericii intervalul pomenit este clar unul închis. Împreuna-lucrarea între arhitect și preot, pentru a da rezultatul dorit (și bine-plăcut lui Dumnezeu) trebuie să-i cuprindă pe amândoi. Ei nu pot rămâne altfel decât prinși în actul liturgic la care au slujit împreună. Pentru ca aceasta să aibă loc (și multe biserici adecvate liturgic și cu arhitectură de calitate construite în ultima sută de ani dovedește că este așa) este necesar pe de o parte ca preotul comanditar să înțeleagă că purcede la o lucrare de arhitectură (nu doar de construcție a unui acoperiș pentru el și enoriași) și arhitectul că are în față o lucrare liturgică (nu doar de construcție a unui spațiu pentru una din multele funcțiuni cunoscute).

Înțelegând astfel tema de proiect, ca piatră de început a lucrării împreună a preotului (sau ierarhului) și a arhitectului, conținutul ei nu mai este permis a fi incoerent. Din același motiv, nici pregătirea liturgică a arhitectului nu este neglijabilă, atât cea informativă, culturală, cât și cea duhovnicească.

Prezentarea temei pusă la dispoziția arhitecților de către Patriarhie³ este pur informativă. Prin ea se încearcă aducerea înaintea arhitecților a unora (și nici chiar a celor mai importante) dintre multele abordări posibile la purcederea edificării unui spațiu de cult. Ea nu este făcută pentru un real concurs de arhitectură (ca dovadă că așa ceva nici nu a fost și nici nu va fi). Ea nu este nici personală, neadresându-se vreunui arhitect anume – recomandat de exemplu de o viață virtuoasă în credință, cunoscut pentru aceasta, ceea ce ar fi fost oarecum justificat prin caracterul personal al ortodoxiei, poate. Totul s-a desfășurat sub un voal al arhitectului invizibil, sub impresia că planurile și macheta au fost realizate de nu-se-știe-cine, pentru ca în final să fie preluate din unul dintre cei zece care au câștigat nici-ei-nu-știu-ce (pentru că nu poate fi vorba de o lucrare de arhitectură, ci eventual de configurarea unor detalii pentru un model deja existent din care mult nu se poate schimba, după cum a spus chiar Patriarhia). În acest fel, comanditarul nu a înțeles ca act de arhitectură tema pe care a lansat-o (din prezentarea de temă se desprind cel mult câteva repere de ordin semantic) iar cele zece firme de proiectare care au fost validate nu vor avea cum să realizeze (indiferent care din ele) un act liturgic prin proiectul pe care îl vor propune, pentru că vor fi obligate să plece de la un dat care nu le aparține, dezvoltând astfel o dihotomie între acesta și propria lucrare, dihotomie care inhibă unitatea ce este element esențial al oricărei lucrări liturgice.

Eșecul va fi astfel inevitabil.

1În întâmpinarea acestei probleme a venit o foarte necesară carte – a Mihaelei Palade – în care sunt prezentate toate cele necesare pentru ca un arhitect să purceadă la proiectarea unei biserici. S-ar putea spune că o asemenea inițiativă din partea unui laic nu are autoritatea pe care ar avea-o venind din partea ierarhiei, dar aceasta este deja o problemă prea rafinată pentru acest conext. Chiar dacă eu cred că este o Erminie Arhitecturală, nu doar una posibilă, cum cu smerenie a intitulat-o autoarea, are și dezavantajul de a con-suna prea puternic cu cartea lui Christopher Alexander, A Pattern Language, transformând astfel intenția de prezentare a unor date mai puțin cunoscute despre acest program de arhitectură în lucruri cu care, profan, se poate 'juca' oricine.

2Nu vorbesc acum despre cele puse la punct de preoți în adevăratul sens al cuvântului, ca de ex. Pr. Petru Moga, de la Câmpina, care a considerat construirea bisericii cu adevărat act liturgic, în care a ales a-i fi aproape oameni ai bisericii, pentru care clădirea (vb.) acesteia era de asemenea un act liturgic, motiv pentru care îndrăznesc a-i numi coslujitori – arh. Livia Câlția și Nicolae Chițoiu. (http://www.parohiasfnicolae.ro)
3http://byzantinearch.blogspot.com/2010/01/catedrala-mantuirii-neamului-principii.html ; La această dată tema nu mai este prezentă pe site-ul Patriarhiei.

Catedrala

2010-03-10T21:44:00.001+02:00

Deci, Catedrala Mântuirii Neamului nu va fi nici mică, nici mare, nici ieftină, nici scumpă, ci, sperăm, un simbol al sufletului românesc în rugăciune înălţătoare la cer! „Întrucât o biserică ortodoxă este învelişul arhitectural al unui conţinut spiritual, şi anume comuniunea oamenilor credincioşi cu Hristos – capul Bisericii celei vii, „Acelaşi ieri, astăzi şi în veci” (Evrei 13, 8) fiecare biserică ortodoxă trebuie să exprime eternitatea în timp, deci în fiecare veac. Iar amprenta de veac se vede în ceea ce se aduce nou ca un reflex şi ca o ofrandă a veacului respectiv, nu numai privitor la materialele construcţiei, ci şi ca interpretare a spaţiului sacru.(PF Daniel)

Biserica este întruchipare, nu este înveliș. Arhitectul nu plăsmuiește 'coji', ci, prin lucrarea sa creatoare, prezintă, în volume și spaţii, chiar Liturghia. Spaţiul creat este întruchiparea întregii lumi, a spaţiului vieţii pământești a Mântuitorului și a spaţiului Eshatonului. Tocmai aici este ceea ce nu se înţelege, nici de către arhitectul laic, nici de către teologul liturgist: lucrarea arhitectului este act liturgic, nu este doar carapacea în care acesta are loc. Spațiul liturgic se află într-o situație critică acum – spațiul nu este înțeles de cei care au ceva în comun cu Liturghia (clerul), iar liturgica nu este înțeleasă de cei care conformează spațiul (arhitecții). Depășirea acestei dihotomii este esențială pentru punerea problemei încă din faza embrionară a arhtiecturii unei așa-numite catedrale a întregii țări. Spațiul bisericii trebuie înțeles întotdeauna împreună cu clădirea care-l determină, trebuie înțeles permanent ca fiind determinat liturgic. Prin reducere la absurd, presupunând că arhitectul nu realizează decât “învelişul arhitectural”, acesta nu poate fi înţeles decât ca generator de eterogenitate. Forma lui îm această ipoteză nu poate fi dată de altceva decât de imaginaţia (sau de alte atribute exclusive ale) arhitectului. Spaţiul astfel creat este unul din multele spaţii create de om, ca răspunsuri la varii programe arhitecturale. Nu este cu nimic mai presus sau mai prejos decât alte spaţii, în care au loc alte activităţi umane, cu un conţinut mai mult sau mai puţin spiritual. El nu mai este astfel spațiul iconic al bisericii. Omul nu îl mai percepe ca pelerin, credincios, ci ca simplu călător, vizitator.

Dimpotrivă, abordând lucrarea arhitectului ca lucrare liturgică, ea nu mai este înveliș, ea este parte a liturghiei. Ea intră în relaţie cu cele trei spaţii pomenite mai sus – cosmosul întreg, spaţiul Țării Sfinte și spaţiul Eshatonului – și exprimă în forme această relaţie. Exprimarea ei în timp nu trebuie făcută în metoda modernă, pe care o avem de la Leibniz și Newton – calculul diferenţial și integral. Noi nu suntem nevoiţi a împărţi timpul în veacuri (diferenţiere) - și a-l determina pe cel în care trăim, urmând ca apoi să integrăm, pentru a simboliza comuniunea din toate veacurile. Exprimarea ei în timp se face în primul rând prin trăire ortodoxă. Această trăire nu se poate realiza decât în comuniune liturgică. Din acest motiv am putea saluta inițiativa Patriarhiei de a încredința lucrările de proiectare unui colectiv cât mai larg de arhitecți. Astfel, spațiul catedralei ar fi realizat nu în ultimul rând prin trăirea ortodoxă și a arhitecților (nu doar a specialiștilor în aceasta, i.e. clerul, vorba prof. Răducă la conferinţa televizată transmisă în seara de 9.03.10 la Trinitas TV). Dar 'liantul' pentru o asemenea comuniune ortodoxă în arhitectură este Hristos, nu o 'ilustrare de temă' elaborată la nivelul unei documentaţii tehnice. Iar în comunicatele Patriarhiei nu s-a pus niciodată problema astfel. Modul ierarhilor de a vedea biserica imensă în care se va afla (dacă se va construi) Patriarhia nu a fost prezentat liturgic, ci doar ilustrat printr-un anteproiect discutabil. Poveștile actualului patriarh despre turlele din Bucovina care înțeapă cerul sau despre spațiul de cult care înfățișează cele trei regiuni istorice românești nu pot fi luate în seamă decât pentru a iți câteva zâmbete.

Invocarea unei împreună-lucrări a arhitecţilor pe un proiect deja elaborat la nivelul la care este făcută ilustrarea de temă (lăsând la o parte aspectele deplasate de ordin formal, volumetric, spaţial, dimensional, etc.) nu poate fi făcută în spirit ortodox. Împreună-lucrarea arhitecţilor pe proiectul Catedralei trebuia făcută plecând de la înţelegerea profundă a actului de a construi un asemenea edificiu, act în care pregătirea teoretică multi- și transdisciplinară are un rol hotărâtor. Înaintea începerii conferințelor cred că ar fi fost oportună prezentarea problemei liturgice altfel decât a fost făcută de însuși PF Daniel la inițierea lor. Faptul că aceasta nu s-a întâmplat este dovedit de dirijarea unei serii de discuţii nu ca împreună-gândire asupra unui edificiu care să capete o expresie determinantă pentru ortodoxia în aceste locuri (aici este necesar a fi menţionat că naţionalismul nu poate fi invocat în această temă, a unei expresii liturgice – catedrala – decât cu maximă prudenţă) ci ca promovare cu insistenţă a unui proiect de biserică de parohie supradimensionată. Acelaşi fapt este întărit de criteriul dominant, dar care este la limita arbitrarului, impus pentru selectarea arhitecţilor care „intră în comuniune” (doar cei care au proiectat biserici urbane de mari dimensiuni, fiind ignorați cu bună știință tinerii arhitecți care au o pregătire deloc neglijabilă, care în echipă au câștigat chiar concursul anterior actualelor discuții pe această temă, al căror răspuns a fost infinit mai adecvat...). De asemenea, selectarea arhitectului care ne aduce înainte „propunerea” este aleatoare şi discreţionară. Cele două concursuri invocate de Patriarhie ca fiind o pierdere de bani puteau fi o piatră de plecare, în care echipele câştigătoare să fie cele care iniţiază discursul. Alegerea uneia din multele echipe perdante (locul 3, arh. Nicolae Vlădescu) este dificil de înţeles în condiţiile în care Patriarhia este de acord cu faptul că toate intrările în concurs erau la distanţă mare faţă de ceea ce era necesar ca pornire pentru un asemenea proiect.

Ceea ce ilustrează tema propusă de patriarhie este, după mine, o ignoranță sublimă la adresa atât a spațiului cât și a liturgicului unui edificiu care se vrea chiar întruchiparea spațiului liturgic (după cum se exprima PF Daniel în urmă cu câteva zile și nu doar). Modelul propus nu are nicio legătură nici cu tradiția arhitecturii neamului pe care vrea să-l mântuiască, nici cu tradiția Bisericii Ortodoxe, nici cu arhitectura timpurilor noastre pe care Patriarhiul vrea să le „imortalizeze” în piatra bisericii. Modul în care „interpretează” formele tradiției poate fi probabil legat doar de siluirea ortodoxiei prin tumora ecumenismului contemporan.

O expresie în text, izomorfă cu imaginea prezentată și în spiritul ei: http://www.basilica.ro/ro/stiri/noi_dezbateri_privind_proiectul_catedralei_mantuirii_neamului.html

Principii. (extrase din Caietul de sarcini):

Compoziţia globală a ansamblului trebuie să fie expresia simbolului cultic al capitalei unei ţări din Uniunea Europeană.
România este singura ţară din Uniunea Europeană care nu are o catedralăreprezentativă în capitala sa.
Trebuie în acest sens găsită acea conformare a ansamblului, care să aducă nota de originalitate, de specificitate cultică şi culturală, devenind un edificiu cu expresie de distincţie în comunitatea Ortodoxiei Europei Orientale, purtând totodată specificul unei catedrale ortodoxe.
Prin modul de rezolvare a ansamblului trebuie să fie adusă nota specifică a Ortodoxiei româneşti, România fiind singura ţară latină ortodoxă şi având o mare diasporă în Occident.
Pe lângă faptul că se împlineşte o necesitate liturgică a timpului nostru, Catedrala Mântuirii Neamului trebuie să fie în acelaşi timp o expresie a demnităţii naţionale în secolul al XXI-lea.
Din punctul de vedere al spaţiului, edificiul urmează să fie un răspuns cu semnificaţie duhovnicească pentru participarea a mii de credincioşi la ceremonialele liturgice ale Patriarhiei. Cu prilejul anumitor ceremonii festive, al marilor sărbători religioase sau momente solemne bisericeşti cu caracter naţional sau internaţional trebuie să se poată asigura întrunirea unui număr foarte mare de credincioşi şi, ca atare, necesitatea unui spaţiu amplu. În acest caz spaţiul exterior trebuie să ofere un cadru cu expresie cultică de complementaritate a atmosferei din interiorul Catedralei.

Iată ce probleme avem de rezolvat prin a construi o Catedrală Patriarhală, înaintea unui spațiu liturgic:

- reprezentativitate laică prin expresie simbolică cultică;

- complexe de inferioritate;

- "spargerea canoanelor" comunului;

- afirmarea demnității naționale;

ș.a.m.d.

și nu Mărturisirea lui Hristos!

După mine, acea "necesitate liturgică" (nefericită alăturare de cuvinte!!) despre care se face pomenire în textul Patriarhiei era tot ceea ce trebuia rezolvat prin edificarea catedralei. Ideea este că plecând de la aceste principii, a contesta conformitatea "ilustrării de temă" făcute de Patriarhie este deosebit de dificilă.

Despre Cutii

2010-02-26T20:34:00.000+02:00

În ultima vreme, marginile oraşelor – şi nu doar, în unele cazuri chiar şi centrele – au fost împânzite de Cutii. Cutii metalice, care acoperă fiecare cam un hectar de teren. Au început de la Bucureşti, cele de culoare ultramarin. Au urmat cele galben-albastre, care au plecat de la Braşov. Şi vin, şi vin din ce în ce mai multe, pentru a realiza ceea ce se cheamă “expansiune”. Chiar dacă au aproape o sută de mii de metri cubi fiecare, se construiesc foarte-foarte repede. Într-o sută de zile. Despre efortul şi lucrul în echipă la ridicarea unei Cutii este mult de vorbit, dar nu contează. Finalul trebuie să fie cel mai important. Deschiderea Cutiei, pentru a îşi face apariţia “vânătorii-culegători antropoizi care rătăcesc în zilele noastre prin jungla oraşelor”¹. Iar acesta este de fapt doar începutul.

Din acel moment viaţa întregului oraş se schimbă. Cutia începe să atragă sumedenie de oameni. Prima zi este critică. Vânătorii-culegători asaltează Cutia pentru a vedea, în primul rând noutăţile, dar doar cele legate strict de sortimentaţia de marfă. Abia în al doilea rând, pentru a cumpăra (câte ceva). Aproape de amiază traficul auto de la ieşirea din oraş care găzduieşte Cutia începe a gâfâi, pentru ca odată cu lăsarea serii să se blocheze cu totul. Oamenii îşi lasă mijloacele de locomoţie oriunde, chiar şi în mijlocul câmpului, pentru a ajunge la Cutie. Nimic nu le mai stă în cale. Imaginea îmi aminteşte, lăcrimând, de noaptea de Înviere... Zeul comerţului reînviat, încarnat într-o nouă cutie metalică.

“Centrul”² comercial, Cutia, datorită lipsei sale de orientare către om, are un caracter abrutizant. Nefiind decât o mină de profit pentru cel care l-a construit, induce asupra oamenilor şi asupra comunităţilor efecte total necontrolate – pentru simplul motiv al inexistenţei voinţei controlului. Datorită multitudinii şi varietăţii acestor efecte, precum şi distribuţiei lor spaţiale într-un teritoriu vast în jurul Cutiei, m-aş rezuma aici la doar o parte din aceste probleme, anume cele care se pun în interiorul ei, şi care sunt interesante pentru modul în care omul ca individ şi oamenii ca public se raportează la o construcţie, la un loc, care, fără ca ei să ştie, nu a fost construit pentru ei.

Este demnă de atenţie – poate chiar de studiu – relaţia între Cutie, arhitectură şi oameni, în toate combinaţiile pe care le presupune, chiar şi reflexive, la urma urmei.

Relaţia Cutie – arhitectură este pur întâmplătoare. Fiind atât de mare, ocupând atât de mult teren, Cutia este considerată clădire. Iar pentru a a construi o clădire, sunt necesare serviciile unui arhitect (sau poate al câtorva). În rest, nimic nu contează. Esteticul nu este subjugat funcţionalului, ci este pur şi simplu îndepărtat. Poate aceasta este încununarea funcţionalului, finalul său. Cutia este întruchiparea clădirii ustensil. Ideal al funcţionalismului, spaţiu definit, spaţiu care nu este deloc vag, Cutia în realitate îşi pierde orice caracter. Aici poate fi văzut un paradox al funcţionalismului. Încercarea de determinare totală a spaţiului “răsuflă” într-o lipsă de control şi într-un imprevizibil neimaginat anterior.

Paradoxal, arhitectura Cutiei nu mai este făcută de arhitecţi, ci de economişti. În exacerbarea funcţionalismului care o caracterizează, definitoriu pentru ea este bugetul şi nu cei pe care îi adăposteşte. Pentru a construi o Cutie, totul este calcul. Există buget pentru achiziţia terenului, pentru amenajări. De asemenea, sunt bani pentru amenajările urbane pe care le presupune – accesul carosabil pentru clienţi (sau doar vizitatori), pentru maşinile de aprovizionare, etc. Apoi urmează banii pentru clădire, pentru construcţii şi pentru instalaţii. Se investeşte mult, tehnologia ultimă oră este prezentă la tot pasul. Dar ceea ce este ciudat, nu pentru oameni. Chiar dacă se poate justifica oricând că preocuparea principală a comerciantului este calitatea produselor oferite spre consum, în realitate eficienţa este singura exigenţă urmărită. Tehnologia este folosită pentru marfă, pentru obiectele care sunt adăpostite în Cutie şi oferite spre vânzare. Cu ajutorul ei produsele se păstrează “veşnic proaspete”. Cu ajutorul ei se păstrează o privire permanentă asupra mărfii, prin camerele cu deschidere de 360 de grade. Tehnologia te face să intri cât ai clipi în posesia mărfurilor pe care le-ai ales.

Kilometri întregi de conducte de ventilaţie şi aer condiţionat nu mai sunt folosite, cum spunea Baudrillard, pentru a păstra o anumită ambianţă, ci efectiv pentru a păstra o marfă vandabilă, pentru a reduce la minim pierderile. Tehnologia nu mai e în slujba omului, ci clar în slujba mărfii, care de fapt înseamnă buget pentru proprietarul Cutiei. Relaţia Cutiei cu arhitectura este greu de susţinut...

Relaţia între Cutie şi om este diferită de cea dintre om şi Cutie. Nevenind din nevoia de adăpostire, de marcare a spaţiului, Cutia oferă omului altceva decât omul aşteaptă de la o clădire. În timp ce Cutia ignoră oamenii, ea neputând fi considerată arhitectură tocmai din acest motiv, oamenii nu pot ignora Cutia. Pentru oameni, orice construcţie este ceva util, orice construcţie adăposteşte. Din acest motiv, oamenii încearcă să înţeleagă Cutia ca fiind mai mult decât un adăpost pentru marfă, ca fiind un adăpost pentru ei. Evident, funcţiunea Cutiei este cea comercială. Cumpărăturile, cu periodicitatea lor, îşi găsesc locul aici. Pentru cei care vin cu scopul declarat de a cumpăra. Problema este că această activitate are loc aici în mod deformat. Comerţul în spaţiul oferit de Cutie este denaturat, a disparut relaţia dintre cumpărător şi vânzător. Marfa, obiectele se oferă singure spre vânzare. Ceea ce a fost o relaţie interumană esenţială a devenit o relaţie a omului cu marfa. Iar distrugându-se relaţia adăpostită, ocrotită de clădire, întreaga funcţiune originară, comerţul însuşi are de suferit. În acest fel, oamenii, în loc de a relaţiona între ei la adăpostul clădirii, relaţionează singuri cu mărfurile şi puţin cu Cutia.

Iar această din urmă relaţie, nefiind una naturală este malignă. Am întâlnit, în marile “centre comerciale” de la margini de oraşe, prizonieri ai cartierelor de blocuri care veneau în toiul verii doar pentru a pierde vremea prin raioanele în care era necesară păstrarea unui nivel redus de temperatură... Există o sumedenie de motive inimaginabile care îi aduc pe oameni în Cutii. Iar foarte multe dintre aceste motive sunt pur fizice. De exemplu, nevoia de răcoare, greu de satisfăcut în interiorul apartamentelor – maşini de locuit. Problema mai mare este că în aceste nevoi de confort stă o lipsă patologică de activitate – pierderea timpului. Oamenii nevenind aici pentru a cumpăra, sunt condamnaţi la a-şi “omorî” timpul. Această pierdere a timpului nu este străină de pierderea spaţiului. Pentru că pierderea spaţiului ţine de pierderea, sau mai exact, ne-regăsirea reperelor. În momentul în care această pierdere survine, omul decade din condiţia de ordonator de spaţii. El devine ordonat de spaţiul care îl înconjoară. Viaţa locuitorului oraşului contemporan nu mai este determinată nici măcar de nevoile pe care acesta le are pentru a supravieţui fizic, ci de o îngrozitoare combinaţie a acestor nevoi cu urmărirea perceperii unor senzaţii (indiferent de tăria lor). De la o vizită la mall şi până la bunjee-jumping, totul a rămas această împâslitură de senzaţii şi supravieţuire (mi-e greu să-i spun întreţesere).

Relaţia dintre oameni în interiorul Cutiei este de asemenea deformată. Ceea ce nu este uşor de înţeles este că funcţia comercială a acesteia nu poate fi considerată ca o continuare a funcţiei pieţei. Comerţul în aşa numitele supermarket-uri nu provine din comerţul în piaţă. În supermarket interacţiunea interumană are loc doar ca extensie a interacţiunii dintre cărucioarele cu marfă. Marfa nu mai este purtătoarea sufletului dat de omul care a produs-o, cules-o, etc. În Cutie, marfa este doar un obiect. Cumpărătorul nu işi alege o marfă în care e pus suflet şi care poartă suflet, de pe întregul lanţ de comercianţi prin care a fost purtată. Interacţiunea cumpărătorului cu comerciantul se reduce la cea dintre cărucioare şi rafturile metalice (în afară de momentul caselor, dar care din motive de eficienţă este redus la câteva vorbe şi o viteză ieşită din comun).

Astfel, Cutia este un microcosmos cu mult mai nociv decât mall-ul descris de Baudrillard în cartea sa. Supermarket-ul este un spaţiu făcut pentru a aduna mulţi oameni la un loc, dar fără a face nimic pentru ei. Nici mall-ul nu face mare lucru pentru comunitate. De fapt aceasta este diferenţa fundamentală între mall şi piaţa sau strada comercială din adevăratul centru al oraşului. Dar mall-ul este oarecum orientat spre om. Toate activităţile sunt rezumate, combinate în mod sistematic şi centrate în jurul conceptului fundamental de 'ambianţă'.“Printre discuri şi cărţi, circulă marile curente care trezesc societatea de azi. Muzică experimentală, volume care vorbesc de această epocă.”³ Se creează o astfel de ambianţă, “lipsită total de anotimpuri şi de intemperii”, cum spune J Baudrillard în “Societatea de consum”. Îi permite acestuia să se dezlănţuie în calitatea sa de consumator. Îi oferă toate condiţiile pentru a face acest lucru. Noile “spaţii comunitare” deformează şi timpul. Există posibilitatea de a zăbovi în unele din ele ziua şi noaptea, neînchizându-se niciodată. Altele sunt deschise până la ore târzii în noapte, dar personalul aşteaptă docil până cel din urmă client se hotărăşte să iasă. Prin Cutie, funcţionalismul şi-a împlinit misiunea în mod deplin. A depăşit condiţia mall-ului, renunţând şi la acea urmă de orientare spre om.

Cutia este orientată clar şi bine definit doar spre funcţiunea pe care o îndeplineşte – cea de a vinde. Reprezintă, probabil, singurul tip de clădire care reuneşte mase de oameni într-un scop care îi priveşte doar pe cei care o exploatează. Această calitate de magnet pentru popor o deosebeşte de clădirile industriale,cu care nici nu se poate compara, pentru că ele au arhitectura lor tehnologică, dar care nu se vâră în viaţa nimănui. Clădirile tehnologice, industriale nu sunt spaţii publice. Funcţiunea lor le este caracteristică şi nu afectează negativ decât eventual pe oamenii care lucrează acolo. Cutia are din acest motiv o problemă majoră. Pe de o parte îi afectează malefic pe cei care îşi petrec timpul în interiorul lor, la cumpărături (sau shopping, mai nou), prin denaturarea fundamentală a funcţiunii comerciale, pe de altă parte îi afectează, indirect, şi pe cei care nu au nici o legătură cu ea, care nu subscriu la acest tip de comerţ, prin afectarea gravă a comerţului stradal, a comerciantului care, la colţul străzii, cu puţinul lui, ajută la a susţine comunitatea în necesităţile sale reale.

O idee care s-ar putea desprinde de aici este că prin clădirile pur funcţionale, orientate exclusiv pe rezolvarea problemelor caracteristice şi aproape deloc spre oamenii care le dau viaţă, funcţionalismul nu conduce decât la autodistrugerea sa şi la distrugerea comunităţilor. Exemplul din rândurile de faţă este de pe la noi, dar ideea a fost confirmată pe multe meridiane. Clădiri care au fost exemplare din punctul de vedere al funcţiunii au trebuit demolate la numai douăzeci de ani de la construcţie, comunitatea demonstrându-le neviabilitatea⁴.

Cu alte cuvinte, Cutia este un spaţiu extrem de încăpător pentru mari mase de oameni, care nu au absolut nimic în comun, care sunt strânşi laolaltă din motive extrem de diverse – de la cumpărături rapide până la răcorirea pe timpul zilelor de caniculă sau chiar somnul în spaţiile moarte dintre rafturi. La urma urmei, conceptul de “împreună” în ziua de azi a devenit pur statistic....

1Jean Baudrillard – Societatea de consum, Bucureşti, Comunicare.ro, 2005 – pg. 37

2Aberantă denominare – e greu de crezut că o cutie poate fi un centru... în primul rând pentru că nu poate fi nicidecum vorba de o ordonare a spaţiului în şi în jurul cutiei. Ca şi în Mall, în Cutie există sumedenie de oameni, dar spre deosebire de acesta, comerciantul este unic, sau cel puţin există un comerciant clar dominant, dar care nu organizează spaţiul în jurul său, nu se instituie ca un centru. Din acest motiv am hotărât a-l numi “Cutie” pentru ca nu este mai mult decât o cutie metalică termoizolată în care omul este complet ignorat. Pe alocuri se va mai întâlni denumirea de Supermarket. Am preferat a păstra numele englez, pentru că în română nu există o denumire pe care aş putea să o găsesc potrivită (alta decât 'Cutie', bineînţeles). 'Complex comercial' este de asemenea deplasat. Pentru că ceea ce se întâmplă în Cutie nu este deloc complex. Termenul englez maschează oarecum traducerea ad-litteram. Cutia nu este nicidecum o 'super-piaţă'...

3Jean Baudrillard – Societatea de consum, Bucureşti, Comunicare.ro, 2005 – pg. 33

4Mă refer în mod direct la cazul Pruitt-Igoe. Ansamblu de clădiri cu funcţiunea principală locuinţe, construit în anii 50 ai secolului trecut, după planurile unui arhitect renumit – Minoru Yamasaki. Edificat într-un stil modern ireproşabil, cu o geometrie şi o funcţiune impecabile, a reuşit în 1951 chiar premiul American Institute of Architects. Problema sa a fost că în numai 21 de ani, în 1972, a trebuit distrus, datorită ratei mari a criminalităţii...

Arhitectul și fiscul

2010-01-02T23:12:00.001+02:00

Răsfoiam acum câțiva ani un indicator tehnic in construcții, editat de Victor Asquini în perioada interbelică. Multe lucruri interesante m-au impresionat în acea carte, pe multe dintre ele le-am reținut. Iar unul dintre cele mai interesante era legat de modul de plată a proiectării în acea perioadă, anume că una din obligațiile clientului era de a prezenta la momentul cererii Autorizației de construire dovada de plată la Fisc a... impozitului pentru onorariul arhitectului. Mi-a dat mult de gândit acest subiect. Spre definirea activității mele.

Faptul că arhitectul interbelic nu avea relație cu Fiscul spune câteva lucruri care pot duce la definirea poziției pe care acesta o avea în societate. Evident, există multe surse de informații despre cum și ce făceau arhitecții perioadei interbelice, atât cei de rând cât și cei care au gândit clădirile care au ținut sus stindardul arhitecturii românești în deceniile 4 și 5 al secolului trecut; dar în schița de față voi pleca doar de la acest simplu fapt. Ca exercițiu, este suficient, mai ales dacă țin cont că efortul de înțelegere pe care noi, după 70 de ani li-l acordăm...

Așadar, ce însemna faptul că impozitul arhitectului era plătit de client? Evident, primul lucru ușor de dedus este că relația celui dintâi cu fiscul nu avea legătură cu profesia. Sau poate invers este mai bine spus. Pentru activitatea de arhitect, acesta încasa de la client suma netă și era lipsit de grija plății impozitului. Ca arhitect, statutul său era unul de adevărat profesionist. El nu desfășura activitate comercială, pentru a fi obligat să își țină singur contabilitate, să dispună plăți către stat și către terți ca orice precupeț din mahala. Activitatea sa era una pur profesională, pentru că el era unul din cei la care clienții veneau pentru a-și rezolva probleme. La fel cum mergeau la notar, sau la medic. Sau de ce nu la preot. La fel cum notarul punea în acte, în formă scrisă, ceea ce omul dorea a face cu ceea ce avea aici pe pământ, arhitectul îl sprijinea să pună în formă construită ceea ce construia. La fel cum doctorul rezolva problemele de sănătate, cu priceperea și dăruirea care-l caracterizau, la fel arhitectul rezolva problemele spațiale ale oamenilor. Pentru că, cel puțin atunci, cred că arhitectul lucra pentru oameni. Rezultatul muncii lui nu era un proiect pe care-l preda ca anexă la o factură, ci însăși clădirea, în care clientul sau apropiați ai lui locuia. Și-l pomeneau, pe arhitect, de fiecare dată când treceau pragul propriei case, chiar pentru simplul motiv ca în preajma intrării era o placă de piatră pe care era înscris numele acestuia din urmă.

Pe scurt, arhitectul nu vindea proiecte. El plăsmuia spațiul în care îi trăiau clienții. Munca lui nu era proiectarea, pentru că el nu făcea nici manufactură și nici comerț cu desene. El era unul dintre cei care punea umărul la plăsmuirea spațiilor în care trăiesc oamenii. Făcea aceasta cu aceeași mare grijă , atât pentru interiorul cât și pentru exteriorul clădirilor pe care le gândea. Știa că de ambele părți ale anvelopantei clădirii sunt oameni, oameni care-i văd, voluntar sau nu, creația. Și lua în serios acest lucru. Astfel, arhitectul de acum 70 de ani era unul dintre principalii formatori ai societății. Asemenea profesorilor, asemenea preoților, asemenea medicilor. Trăia lucrând cu oamenii, formându-i. Din creația lui se vede cu ușurință orientarea - îndrăznesc să spun chiar unidirecțională - spre oameni. La fel cum din creația celor ce le-au urmat - și mă refer acum în principal la cei care crează pe aici în ultimii 40 de ani - transpiră o indiferență patologică la adresa omului. În primul rând, clădirile interbelice (mai ales cele de autor) trădează interesul arhitectului pentru toti oamenii din vecinătatea locului în care lucra, și nu doar pentru clientul său. Generalizând poate involuntar, dar în orice caz fără cea mai mică intenție de a ignora cazurile particulare, pot spune că arhitectura ultimilor ani de comunism ne face să vedem un dezinteres major - atât pentru cei din exteriorul clădirilor, cât chiar și pentru cei din interiorul lor. Arhitectura ultimilor 20 de ani (cei care au urmat) ar lăsa să se întrevadă un timid interes pentru client, un soi de 'customer friendship' , dar doar pentru cel din interior.

Problema este că după al doilea război mondial, cel puțin la noi, avem a face cu o deplasare spre 'abstractizare' a clientului. Perioada comunistă punea doar problema planului la apartamente. Se construiau zeci de mii de locuințe fără ca măcar să se știe cine va veni să le ocupe. Clientul era evident statul (cel puțin așa reiese din cartușele de pe planșe). În realitate era un personaj abstract, un profil făcut de "sociologi". Parametrii lui - vârsta, numărul de copii, distanța până la locul de muncă - erau ceea ce prima pentru tema de proiectare. Nu se mai proiecta pentru oameni, ci pentru împlinirea unor tabele cu date statistice. Cel mai interesant este că apogeul acestui mod de a vedea construcțiile are loc acum, la 20 de ani după căderea sistemului care l-a creat. Arhitectul s-a eliberat. Nu mai lucrează pentru plan, nu mai lucrează pentru personaje imaginate. Dar nu s-a întors spre om, așa cum era în vremea dintre războaie. Nici acum clienții arhitectului nu sunt oamenii, nu mai sunt persoanele particulare - care construiau pentru uzul personal sau pentru vânzarea unor apartamente, în clădiri de dimensiuni relativ reduse, spre clienți pentru care cel puțin aveau o idee despre modul de viață. Acum, pentru construirea de locuințe arhitectul se confruntă cu concerne imobiliare total lipsite de orice personalitate umană. Mă rezum aici la discuția pe marginea constriurii clădirilor de locuințe colective, pentru că aceasta reprezintă un procent semnificativ din construcțiile care pot fi numite toxice fără prea mari probleme. A plăsmui imobile de dimensiuni mai mari decât cele interbelice din centrele orașelor noastre importante (cu un maxim de cca 10-15 apartamente) presupune inevitabil îndepărtarea de persoana care construiește. A construi clădiri de apartamente în regim de înălțime de 10-15 niveluri (adăpostind cca 40 de apartamente) trădează interes exclusiv pentru profit - atât al biroului de arhitectură devenit societate comercială plătitoare de TVA, cât și al societății de investiții imobiliare. Asta nu ar fi ceva rău. Ceea ce este rău este că prin această abordare avem a face cu un dispreț major față de oameni. Pentru că la acest nivel de densitate nu se mai poate pune problema unei griji a arhitectului pentru relațiile interumane care se formează în spațiile proiectate. Se vede aceasta de asemenea si din mediul urban pe care noile clădiri de locuințe colective ni-l aduc înainte, ni-l pro-pun. Calitatea acestuia este de cele mai multe ori inferioară față de cea din perioada comunistă. Este înspațierea unui alt fapt care ne-a trecut neobservat, dar care nu are legătură cu arhitectura - anume schimbarea de denumire a serviciului de personal în serviciu de resurse umane. Omul nu mai este o persoană, care trebuie tratată ca atare (nu spun că în vremurile dinainte omul era tratat ca atare) ci a devenit o resursă. A devenit ceva ce este exploatat, iar atunci când nu se mai poate stoarce nimic din el se dă la halda de steril. Spațiul urban a devenit și el o resursă. Este cuantificat foarte simplu. Singurul parametru care-l caracterizează este metrul pătrat. În rest, procent de ocupare, coeficient de utilizare, etc. sunt parametri adimensionali. O simplă reglementare de urbanism si acestia din urmă sunt adusi la nivelul dorintelor investitorului, comanditarului.

Așa, arhitectul zilelor noastre nu mai are client, nici în interiorul, nici în exteriorul clădirii. El nu mai contribuie la formarea oamenilor, a persoanelor cu care împarte urbea. El contribuie la creșterea profitului, la acea "creștere economică" mult visată de noi toți.

Nu am renunțat totuși să cred și să aplic o biunivocitate între client și clădirea pe care o plăsmuiesc. Din acest motiv nu discut decât cu clienții care cel puțin în intenție vor ocupa spațiile la a căror formare contribui. Văd în continuare posibilitatea de a construi pentru om și pentru activitatea pe care acesta, ca persoană - și fără să apeleze la resurse umane, o desfășoară și o dezvoltă. Doar orientat spre această clasă de clienți pot fi împăcat. Chiar dacă sunt nevoit să am relații cu Fiscul, cel puțin nu am renunțat să am relații cu oamenii.

Pentru că am convingerea că o societate nu poate fi sănătoasă decât având ca temelie persoanele și relațiile dintre ele, nu cifre, tabele, grafice, SQL, desfășuratoare, raportări...

Proiecte de sertar - I

2009-11-26T12:49:00.026+02:00

Prezint în câteva imagini un proiect care nu a mai apucat realizarea in era marilor investitii imobiliare... Era un ansamblu de 20 de locuințe unifamiliale, la liziera uneia din pădurile rămase în jurul Brașovului. Am încercat captarea atentiei investitorului (occidental) spre forme simple, dar cu origini în arhitectura noastră, chiar dacă tema era una clasică pentru primul deceniu al sec XXI la noi - cum este văzută și în imagini. Nu știu în ce măsură am reușit arhitectura, dar forma prezentă aici a fost înțeleasă și însușită de client. Se întâmpla în septembrie 2008 și era prea târziu... A rămas o experiență de prezentare a unor interese proprii de realizare a unei anumite expresii de arhitectură către un client care mai mult de aritmetica monedei unice europene nu prea mai avea capacități. Situație uzuală, deloc nouă la noi. Dar din această experiență am tras ceva concluzii despre condiția arhitectului obligat să fie comerciant în România după Legea 184. Roadele le voi prezenta mai încolo (un pic).

Casa Duicu, Șimon - Bran

2009-11-20T20:14:00.003+02:00

Impresii de prin vecini

2009-11-12T22:49:00.002+02:00

Am parcurs mulți kilometri prin țări care nu trăiesc din faptul că sunt mari națiuni. Arhitectura acestor țări este impregnată de unitate. Grecia, Austria, Bulgaria, țări de care putem spune că suntem istoricește legați, au o arhitectură cu totul diferită de a noastră. Este de discutat aici pe fiecare din “vecinii” noștri (din vechime sau actuali) pentru că începând cu a doua jumatate a sec. XIX căile pe care am apucat cu toții sunt net diferite.

Bulgaria este marcată, în centrele urbane, de o arhitectură care denotă un comunism feroce, care denotă o brutalitate a proiectării și a construirii ieșită din comun. Ruse, Plevna, Sofia, Sandanski sunt exemple clare. Balcicul este de asemenea dovada eșecului acestui mod brutal de a aduce comunismul într-o țară care nu are nici o legătură cu el. Dar Balcicul are în plus o notă de tristețe, arhitectura lui denotând o incapacitate a tradiției de a depăși, de a descompune elementele care țin de arhitectura comunistă, care nu îl caracterizează. Efortul este enorm, într-adevăr, dar el merită făcut poate doar pentru a nu muri de tot sub presiunea modernității. La Ruse, anostitatea blocurilor de locuințe este definitorie pentru atitudinea oamenilor față de ele. Starea de degradare avansată a fațadelor, lipsa de interes pentru spațiul neocupat care desparte aceste blocuri denotă incapacitatea locuitorilor de a asimila această arhitectură. Această incapacitate este confirmată cu mare putere de arhitectura orașelor vechi și chiar de cea a zonelor limitrofe cartierelor de blocuri. Nessebar, Varna, Bansko sunt exemple de așezări în care bulgarii se exprimă pe ei înșiși prin arhitectură. Pentru că e modul lor natural de a o face. Tocmai aici iese în evidență mare problemă pe care o avem noi în arhitectură. Ambientul cu care noi românii ne prezentăm este denaturat până aproape în esența lui. Nu vorbesc aici de arhitectura unor centre urbane, chiar foarte puține, arhitectură care oricum a fost făcută cu premeditare și chiar cu scopuri festive, dacă ne gândim la Sibiul anului 2007. Vorbesc de ambientul pe care îl oferim vizitatorului de rând, în locurile pe care le considerăm cu specific românesc. Sunt convins că nimeni, fie european, american sau japonez nu pleacă din Sibiul anului 2007 cu impresia ca a cunoscut România. Și chiar dacă o face, nu ajunge mai departe de Șelimbăr sau de Tălmaciu... Oare de ce Branul nostru nu seamănă cu Bansko? Sau Mangalia cu Nessebar (ul bulgaresc, nu cel istoric!)? Pentru că spre deosebire de bulgar, românul și-a abandonat lumea lui. El trăiește acum original, într-o lume pe care și-o construiește incult din crâmpeie de imagini prinse din fuga mașinii prin occident, împâslite cu cioburi de amintiri ale unor bătrîni reeducați care și dacă ar vrea nu ar fi în stare să refacă modul de viață tradițional al românilor.

Modul de viață tradițional al românilor aproape a dispărut. Nu doar din cauza comuniștilor, el începea să-și piardă vlaga încă din perioada antebelică. Cauza reală este modernizarea, care a început la 1821. Aceeași modernizare a dat apoi două lovituri majore - secularizarea averilor mănăstirești și schimbarea calendarului. Loviturile au fost majore în principal pentru faptul că au fost lipsite de discernământ. Au lovit în principal în Biserică, în axa satului românesc. Părintele Virgil Gheorghiu povestește despre schimbarea calendarului, care a “sărit” sărbătoarea de Sfânta Paraschiva, de 14 Octombrie. Momentul a fost derutant pentru moldoveni, care au o evlavie deosebită pentru această sfântă. Faptul că Biserica a agreat această modificare a generat mari disensiuni între cler și enoriași, fiind o mare pierdere de încredere în primii din partea celor din urmă. Subminarea tradițiilor a continuat de atunci în mod constant. În momentul de față încă mai există nuclee, ce e drept firave, de oameni care mai păstrează înțelegând tradițiile. Chiar le diseminează în rândul tineretului, ceea ce e meritoriu pentru ei. Ceea ce nu este bine este în primul rând că sprijinul lor este în cea mai mare parte provenit de la entuziaști. La nivelul țării încă se mai propagă kitchul folcloric la scară largă, manifestările autentice fiind de departe eclipsate. Exemplul interbelic dat de Dimitrie Gusti nu este urmat cum se cuvine, acum când resursele se împuținează pe zi ce trece.

Salvarea memoriei satului românesc a fost Dimitrie Gusti, care a intuit declinul ce va urma. Enciclopedia lui românească este de fapt testamentul satului românesc. Orice manifestare tradițională ce i-a urmat este pur izolată și disparată de orice altă manifestare de același gen. Vedem cum folclorul nou, creat in anumite vremuri și promovat acerb prin Cântarea României își găsește împlinirea în zilele noastre. Se pare că românul nu prea mai e în relații bune cu veșnicia. Cu toate că veșnicia s-a născut la sat, ea tot acolo a și murit. Se vede aceasta și din modul lui de a construi. Asimilarea fără cel mai mic discernământ de materiale și de tehnici noi de construire, lipsa unei funcțiuni clare pentru clădirile edificate sunt dovezi că nu mai există un fir diriguitor pentru această activitate. Iar odată ce spațiul în care își duce viața este astfel alterat, întreaga viață este dezvoltată malign. Răspunzătoare de acestea nu este doar colectivizarea. Răspunderea o poartă modernizarea în ansamblul ei. Colectivizarea a durat un timp foarte limitat. A început în 1948 și în 1954 era deja aproape gata. Modernizarea a început cu mai bine de 100 de ani înainte și durează și astăzi. Fondurile europene, așa cum sunt desfășurate proiectele care le implementează, sunt etalonul modernizării satului românesc. Aceasta este la fel de nocivă ca și colectivizarea. Nu am văzut, nu știu de vreun proiect pentru reabilitarea, cum se cuvine, românește, a unui centru sătesc. Nu am auzit de rpea multe demersuri de construire de șosea ocolitoare pentru vreo comună din țară. Nocivitatea europenizării satului românesc constă doar în faptul că ajută cu eficiență maximă la dispariția totală a specificului nostru.

Referința directă este la “turismul rural”. Având un potențial enorm de a pune în valoare elemente tradiționale – atât de arhitectură, de spațialitate sătească, de viață de zi cu zi a sătenilor, de sărbătoare – turismul rural s-a restrâns la “bed&breakfast”. Construit însă cu fonduri europene. Țăranul român a înlocuit troița de lângă poartă cu pancarta fondurilor SAPARD. De unde a luat arginții...

Mă uitam apoi la drumurile naționale. Prin Bulgaria și prin Grecia ele ocolesc toate localitățile. La noi ele trec prin chiar centrul lor. Săteanul bulgar (sau grec) își poate duce viața netulburat, la distanță de viteza modernității. Românul nu. Centrul satului românesc a fost modernizat. Adică distrus. Pentru că GM Cantacuzino vedea altfel “modernizarea” României, l-au aruncat la Golia, în bibliotecă. Așa cum zac în biblioteci toate gândurile românilor de secol 20, care au îndrăznit să gândească românește.

Drumul național care trece prin centrul satului a ajutat la distrugerea, urmărită de altfel de comuniști, a tradiției poporului nostru. Nunta nu se mai putea face cum se cuvenea. La îngropăciune bocetele au fost înlocuite de claxoanele automobiliștilor grăbiți. Ciurda nu se mai putea întoarce în sat, pe asfințit, fără să “perturbe circulația auto”. Armonia a fost distrusă tocmai prin voința statului de a nu construi banale șosele ocolitoare. Așa cum a scris GM Cantacuzino. Așa cum au făcut vecinii noștri de peste Dunăre. Ceea ce este mai interesant este că intelectualii noștri au luat poziție împotriva distrugerii satelor abia când buldozerele regimului comunist au ieșit deja, din casele românilor. A fost oricum, prea târziu. Ei nu au dat dovadă de înțelegere nici măcar superficială a satului românesc. Reacționând doar în acel moment, au privit satul la fel de materialist ca și cei care au purces la distrugerea lui fizică. Pentru că distrugerea satului doar a culminat cu demolarea lui. Satul românesc era deja în moarte clinică la acel moment. La urma urmei, oare de ce nici măcar acum nu se construiesc aceste șosele?...

Loos(er)

2009-09-22T23:34:00.000+03:00

“Ornamentul este forţă de muncă irosită şi astfel sănătate irosită”. Adolf Loos făcea, în primul deceniu al secolului trecut, o “critică” foarte realistă şi “justificată” a ornamentului, dovedind – şi uneori chiar spunând cu propriile-i cuvinte că nu înţelege rostul ornamentului şi al ornamentării. Legătura dintre omul modern şi ornament este trimisă de arhitectul austriac în domeniul patologicului. Omul modern “urăşte ceea ce vrea să-l smulgă din condiţia sa obişnuită şi sigură şi asta îl enervează” spunea tot Loos.

Ceea ce este bun în manifestul lui este modul în care exprimă poziţia omului modern faţă de ornament, faptul că priveşte în mod direct şi delimitat această relaţie. Ceea ce este rău în schimb este ceea ce înfăţişează – modelul omului modern, al omului care nu îşi caută identitatea, ci chiar o neagă şi o distruge pe cea pe care a primit-o de la generaţiile ce l-au precedat. Într-adevăr, Loos a fost deschizător de drumuri. După o sută de ani de la “Ornament und Verbrechen” ne punem în continuare întrebarea: unde oare duc aceste drumuri?

Pentru că spre împlinirea omului (mi-e greu să pomenesc de mântuire în acest context) cu certitudine nu duc. Ornamentul manifestului lui Loos nu este ceea ce încarcă în chip inestetic clădirile, sau poate doar aparent este aceasta. Ornamentul lui Loos este o reprezentare a legăturii dintre om şi lumea în care trăieşte. Iar eliminarea ornamentului prin biruinţa modernismului nu înseamnă altceva decât o decădere generală – şi ireversibilă a condiţiei omului, prin ruperea programatică a acestei legături. Nu pot spune aici că ornamentul asigura concordanţa între om şi prototipul său, dar cu certitudine contribuia chiar definitoriu la aceasta. Ornamentul în schimb – cel puţin la acele culturi involuate pe care le ia în râs corifeul modernismului – este (măcar o încercare pentru) o aducere în aproape a vieţii întregii lumi în spaţiul proxim omului – urbe, casă, chiar vestimentaţie. Mă gândesc la ornamentele de pe prispa casei, la cele de pe cămaşa miresei. Valoarea lor a fost dată de traiul omului ca microcosmos, parte vitală şi copie “după chip şi asemănare” a macrocosmosului. Cerul cu stelele, Câmpul cu florile. Imagine a principiului conformităţii - “precum în cer, aşa şi pe pământ”. Clarificarea succesivă a acestei incluziuni a microcosmosului în macrocosmos a dus practic, prin “supraclarificare”, la ruperea legăturii dintre expresie şi conţinut. Aici apare decisiv problema ornamentului.

Crima care se face prin ornament este de fapt împiedicarea omului de a deveni “liber”, înseamnă scăparea lui de prinderea laocoonică în legăturile acestei lumi. Aici este contradicţia dintre ornament şi modernism. Omul modern nu mai este microcosmos ca imagine a macrocosmosului. Nu mai este asemănare. El a devenit fiinţă de sine stătătoare, a reuşit să se impună ca măsură a tuturor lucrurilor, desprins de integritatea Creaţiei. Nu mai are nevoie de ornament, pentru că prin “clarificări succesive”, prin interpretantul ornamentului, a rupt relaţia cu adevăratul referent al acestuia, care este partea de macrocosmos pe care ornamentul o aduce în microcosmos. Drumul parcurs prin succesiunea de interpretanţi pe care unitatea culturală 'ornament' l-a parcurs până la noi nu a prea fost rectiliniu (poate nici continuu). Iar cînd dispare ideea pe care ornamentul o generează – aceea de participare deplină la Creaţie, este necesar ca şi ornamentul să dispară. Dar în această perspectivă (răsturnată, se poate spune), crima nu este făcută prin ornament la adresa gândirii modernilor, ci de către moderni la adresa ornamentului. Şi ceea ce este mai trist – datorita germenului negaţiei (care duce la crimă) – ignoranţa.

Crima despre care vorbeşte Loos nu este facută de întunericul trecutului asupra proletarului însetat de libertate, cum insinuează el, ci este pornită de omul modern asupra vieţii într-o lume în care trebuie să fie, nu să impună chip şi asemănare. Omul modern nu este victimă, ci agresor – lucru pe care Loos îl spune, chiar daca vrea să afirme contrariul. Este crima împotriva vieţii omului, pentru a ridica în plină slavă “animalul social”. Justificat, pentru o perioadă în care prin “gândirea” lui Freud raţiunea omului cobora sub pântece... Pentru Loos timpul în care tâmplarul decorează stâlpul casei de pe malul lacului de munte este timp irosit. Pentru tâmplar însă acest timp este cel în care se află în legătură directă cu stihiile acestei lumi (dar care pentru omul modern, pentru locatarul vilei, nu sunt perceptibile) şi care pregăteşte începerea unei vieţi în mijlocul acestora. Dulgherul nu decorează stâlpii grajdului pentru că nu are ceva mai bun de făcut, şi nici pentru a oferi desfătări estetice vacilor, porcilor sau oilor care îl vor locui. El aşterne ornamentele pentru ca – de exemplu – duhurile rele să nu se apropie de acel loc. Face aceasta pentru a-şi rândui (einrichten) locul în care îşi va duce viaţa până la plecarea din astă lume.

Pentru el gospodăria nu este “un adăpost decorat cu simboluri”.

Ornamentul obiectului de arhitectură nu este nici accesoriu şi nici detaliu. Ornamentul este un element pur structural al clădirii, atâta timp cât considerăm clădirea ca facând parte dintr-un spaţiu cu mult mai multe dimensiuni decât cele trei carteziene. Ansamblul de ornamente care se găsesc pe o casă ţărănească susţin casa pe axis mundi, aşa cum stâlpii o susţin pe axa Oz.

Hotelul Belona din Eforie Nord

2009-09-01T21:36:00.005+03:00

Despre polistirenizarea României

2009-09-01T21:35:00.004+03:00

Prezentarea propunerii pentru Mănăstirea Sfânta Cruce de la Aiud, susținută de Părintele Justin de la Mănăstirea Petru Vodă

2009-09-01T21:29:00.006+03:00

Venind într-un pelerinaj la mănăstirea Petru Vodă am aflat că Părintele Justin, ctitorul actualul Schit Sfânta Cruce de pe Râpa Robilor de la Aiud intenţionează să organizeze un concurs de proiecte pentru ridicarea mănăstirii Sfânta Cruce de la Aiud, închinată martirilor din închisorile comuniste. Atunci am cerut binecuvântare de la Părintele pentru a propune un proiect. Aşa ne-am apucat de lucru.

De mai mulţi ani ne-am specializat în problema arhitecturii bisericeşti. Ştim că arhitectura bisericească este o mărturisire, o contemplare şi întrupare a conştiinţei eclesiale. Biserica este chipul pământesc al Împărăţiei Cereşti. Arhitectul are o misiune mare şi grea - aceea de construi icoana Împărăţiei. Pentru a construi o biserică în Râpa Robilor efortul este pe măsură. Acel loc, prin sfinţenia care-l învăluie, este aparte, întrucât acolo Împărăţia este deja prezentă.

Ne-am propus dintru început ca acest proiect să fie rodul unei împreună-lucrări cu toţi cei implicaţi, astfel încât să găsim conştiinţa eclesială prin luminarea pe care o aduce comuniunea în Hristos şi dragostea frăţească (acolo unde şi cu cine a fost deschis). Însă cel mai important a fost că Părintele Justin şi alţi supravieţuitori trăiseră între acei sfinţi. În temniţa Aiudului ei văzuseră icoana Împărăţiei întruchipată, materializată în acei minunaţi oameni care sunt sfinţii de la Aiud.

Ceea ce a urmat a fost o serie de discuţii cu Părintele. Din ele am aflat cam cum trebuie plăsmuită Biserica de acolo, pentru ca ea să poată fi numită icoană a Împărăţiei.

Dincolo de multele discuţii şi împreună-căutări, rămâne binecuvântarea şi rugăciunea Părintelui, cu care am plecat la drum şi ne-au însoţit în tot acest demers şi care, încă, ne însoţeşte. După o primă formă a propunerii pentru forma mănăstirii, formă prezentată şi acceptată de Părintele Justin, am prezentat imaginile după aceasta mai multor persoane interesate. În urma consultării şi cu dl. doctor Pavel Chirilă, acesta din urmă, şi-a manifestat dorinţa de a proiecta tot noi şi un Centru de Studii Martirologice. În acest sens, împreună cu dânsul am formulat și o temă de proiect (dec. 2008) în care pe lângă mănăstirea cu biserică martyrion se află şi muzeul cu centrul de studii. Această temă a fost împlinită întru totul în a doua formă a proiectului, sensibil îmbunătăţită datorită timpului avut la dispoziţie, formă pe care o prezentăm aici şi pe care Părintele a binecuvântat-o şi susţinut-o ca propunere susținută de Sfinţia sa. Tot Sfinţia sa ne-a cerut personal să-l însoţim şi să susţinem proiectul alături de el la dezbaterile legate de alegere (Alba Iulia, Ianuarie 2009 - s-a dovedit a nu fi vorba de o alegere pe moment, ci de o alegere care deja a fost făcută până la acel moment, fără ca propunerea noastră să fi fost văzută de către episcopul locului).

Pe scurt, proiectul propus de noi și binecuvântat de Părintele, a avut în vedere câteva elemente-forţă izvorâte din necesităţi teologice şi practice:

1. centralitatea.

Am urmărit ca întreaga compoziție de arhitectură a ansamblului să aibe un puternic caracter central. Aceasta și pentru că am ținut ca arhitectura să fie expresia iconică a sfințeniei locului în care ea este (sau urmează a fi) edificată. Iar centralitatea este una din caracteristicile majore ale oricărei topologii liturgice, vizibilă atât în icoanele bizantine (ale Cincizecimii de pildă), cât și în icoanele tridimensionale, lăcașurile de cult. Pentru ansamblul de la Aiud, am urmărit mai multe niveluri în care centralitatea să fie determinantă.

În primul rând, am urmărit centralitatea spațiului interior al bisericii. În primele secole creștine, cultul martirilor a avut o importanță majoră. De necontestat. Acest cult a căpătat chiar o expresie într-un program de arhitectură biseri

cească dedicat lor. Este vorba de bisericile de plan central numite Martyrion. Martyrionul respectă canonul arhitectonic al bisericilor muceniceşti: formă rotundă, octogonală sau (mai rar) hexagonală, cu absidă pentru altar care să aibă dedesubt o zonă în care se fie aşezate moaştele care să poată fi cinstite de credincioşi şi la care să existe acces din biserică prin două rânduri de scări laterale. Asumarea tradiţiei vechilor martyrioane face legătura peste timp între martyrioaneuceni

cii perioadei primare a Bisericii şi cei ai vremurilor din urmă, arătându-i pe aceştia cu nimic mai prejos decât primii. Până la multaşteptata proslăvire oficială a noilor mucenici, sub altar poate fi plasat un cenotaf simbolic, în care pot fi aşezate ulterior osemintele adeverite ca moaşte.

O biserică martyrion în general nu poate fi ridicată decât pe un loc sfânt, mai precis pe mormintele martirilor sau pe locul muceniciei lor. Din acest motiv, conform Tradiţiei ortodoxe, această biserică nu poate avea dedesubt, adică la subsol, nimic altceva decât un loc în care, ca într-un mormânt comun (aşa cum se şi află ele înmormântate în Râpa Robilor), să fie aşezate moaştele deasupra cărora, în biserică, se slujeşte Dumnezeiasca Liturghie. Nimic nu trebuie să se interpună între acel loc sfânt şi însuşi corpul bisericii.

Întrucât martyrioanele sunt biserici prin excelenţă de plan central, altarul să vină cât mai aproape de zona centrală octogonală (cifra 8 are simbolism eshatologic) format din stâlpii de susţinere care, trecând de balcoane, se urcă până în cupola largă, simbolizând Cerul ca un uriaş baldachin ridicat deasupra mormântului mucenicilor pe care se va sluji Sfânta Liturghie. Toate aceste elemente sunt specifice monumentelor funerare antice ale martyrioanelor. În plus, circulaţia credincioşilor spre uşile diaconeşti ale altarului sau spre subsolul de sub altar să fie rezolvat într-un mod foarte practic, care descongestionează zona centrală, facilitând mişcările liturgice, anume prin deambulatoriile formate în zona marginală, exterioară octogonului central al martyrionului. Această rezolvare este, şi ea, inspirată tot din arta bisericească veche.

În al doilea rând, spațiul pe care biserica îl crează în exteriorul ei. Întreaga compoziție de ansamblu este realizată în jurul clădirii bisericii. Având-o pe aceasta nu doar ocupant al centrului compoziției ci mai ales ca element ordonator. Primul nivel al acestei ordini impuse de biserică este mănăstirea. Ea a fost gândită de asemenea ca o icoană, a raiului care are în centru Împărăția, așa cum au fost gândite majoritatea mănăstirilor ortodoxe. Două elemente compoziționale au fost determinante pentru mănăstire. Primul este relația biserică - trapeză și al doilea organizarea spațiului pentru monahi.

Trapeza să fie aşezată faţă în faţă cu ieşirea din biserica martyrion, pe axa Răsărit-Apus, ca o prelungire agapică a mesei euharistice. În mănăstiri trapeza este ca o a doua biserică, fiind loc de comuniune în Hristos, rugăciune, agapă, ascultare a citirilor din cuvintele Sfinţilor Părinţi. Trapeza este împodobită, ca şi biserica, cu fresce reprezentând sfinţi şi momente din vieţile lor;iului care are în centru Împărăția, așa cum au fost gândite majoritatea mănăstirilor ortodoxe. Două elemente compoziționale au fost determinante pentru mănăstire. Primul este relația biserică - trapeză și al doilea organizarea spațiului pentru monahi.

În legătură cu martyrionul şi cu trapeza să fie zona de locuire monastică avvaton, adică o zonă din mănăstire dedicată exclusiv monahilor, inaccesibilă pelerinilor sau vizitatorilor. Acesta se dezvoltă ca o latură de nord a unui atrium uriaş al martyrionului, atrium în componenţa căruia intră şi trapeza şi zona de intrare şi care cuprinde şi un aghiasmatar sau fântână cu apă. Zona avvaton asigura o anumită

intimitate şi linişte atât de necesară monahilor aflaţi într-o zonă orăşenească şi va avea acces direct la martyrion printr-un pasaj. Ea va fi formată din paraclis de iarnă, două rânduri de chilii cu utilităţile necesare, apartament arhieresc, o mică bibliotecă monastică etc.

Al doilea nivel este centrul de studii. Am urmărit ca în timp ce punctul central al întregii compoziții este ocupat de biserică, spațiul care o înconjoară să fie ordonat de aceasta prin mănăstire. Mai exact, mănăstirea, prin slujirea neîntreruptă, este singura în măsură să dea seamă de sfințenia acelui loc. iar sfințenia este atributul cel mai important pe care îl aflăm acolo. Centrul de studii a fost și el conceput ca fiind "gravitațional" în jurul bisericii. Este o expresie arhitecturală a faptului că activitatea științifică pe tema martirilor închisorilor nu poate fi tratată altfel decât gravitând în jurul bisericii!

2. Dominanța. Râpa Robilor este un sit dominat. Prezența blocurilor de locuințe în chiar proximitatea muchiei superioare a acesteia este o caracteristică a sitului la care este dificil a te raporta arhitectural. Această prezență este expresia de fapt a denaturării vieții noastre, așa cum ea a fost (și este încă) făcută de omiprezenta modernitate, chiar dacă noi îi dăm denumirea pe care orânduirea de până la '89 a avut-o - comunism.

Și aici misiunea arhitecturii este doar expresie a misiunii întregii biserici. Problema s-a pus: cum poți să domini într-un loc în care viața omului e denaturată, această denaturare este pusă cu mult deasupra sfințeniei locului (în cazul nostru blocurile sunt fizic cu mai mult de zece metri deasupra locului în care biserica va fi edificată), iar eforturile oamenilor de a reveni pe făgaș sunt minimale? Faptul că situl Mânăstirii de la Aiud este unul dominat de blocuri - simbol al comunismului nu este întâmplător. Evident, o mânăstire, după toate perceptele arhitecturii trebuie să fie construită pe un loc în care ea să fie dominantă. Zeul și muritorul nu se pot întâlni (știu de la Heidegger) oriunde, ci doar pe înălțimi - este evident pentru orice copil. Dar Hristos cu omul se pot întâlni oriunde, Hristos i-a spus asta femeii samarinence. Ei se întâlnesc în inima omului... așa cum s-au întâlnit în inimile sfinților martiri de la Aiud. Dominanța blocurilor nu mai este, astfel înțeleasă, un "nachteil", dezavantaj pentru arhitectura mânăstirii. Ea devine, iconic, prezența amorțelii, induse de comunism nouă, tinerilor "născuți reeducați", o imagine a dominației pe care comunismul o are, încă, asupra noastră, după cei mai mult de 12 ani de educație "în sistem".

Aici am considerat că în primul rând noi trebuie să "dăm semnalul" de trezire. Conștienți fiind de imposibilitatea de a scăpa de dominarea fizică pe care situl o are. Am găsit ca expresie a acestui semnal un turn clopotniță, edificat pe muchia Râpei Robilor, cu o înălțime suficientă pentru a domina vizual și mai ales sonor blocurile și valea.

Acest semnal îi va atrage spre Biserică și spre întregul ansamblu pe cei care îi vor fi sensibili.

3. Funcționalitatea.

Relația funcțională între biserică, mănăstire, centrul de studii și spațiul urban din proximitatea imediată a fost de asemenea un element important urmărit de noi în gândirea ansamblului. Punctăm aici o serie de caracteristici importante.

Am urmărit să existe accesibilitate spre martyrion dinspre zona muzeului şi a centrulu

i de studii martirologice. Accesibilitatea se face pe la suprafaţă, dar şi printr-un culoar subteran (care poate avea iluminare naturală din tavanul deschis pe alocuri) care să aducă aminte de catacombele perioadei creştinismului primar. Acest culoar, amenajat ca osuar (oasele nu pot sta în muzeu, ci într-un spaţiu dedicat nume) în care vor fi aşezate rămăşiţele pământeşti găsite în Râpa Robilor, face legătură concretă între subsolul muzeului -amenajat ca o zarcă, deci imitând condiţiile de închisoare grea comunistă, izolator etc, şi zona de sub altar - în care se află numai acele rămăşiţe care manifestă semne ale sfinţeniei: miros frumos, izvorăsc mir, aduc tămăduiri. Pelerinii sau vizitatorii vor putea începe parcursul iniţierii lor fie dinspre biserica martyrion, coborând sub altar la mormântul mucenicilor (unde se pot închina), trecând prin culoarul-osuar şi ajungând la muzeu, fie invers, parcurgând un drum iniţiatic ce începe din muzeu cu prezentarea pătimirii lor şi culminând cu proslăvirea lor ca sfinţi mucenici aşezaţi la baza martyrionului.

O atenţie deosebită am dat şi conceperii şi proiectării Centrului de Studii Martirologice. În primul rând va exista un muzeu vizitabil de un mare număr de oameni (cu o intrare separată) şi care va organiza expoziţii permanente ce vor populariza rezultatele şi producţiile Centrului de Studii. Centrul va fi dotat cu o bibliotecă cu sală de lectură (încăpătoare, izolată fonic de zona muzeului şi luminată natural printr-un sistem special de geamuri), videotecă şi fonotecă (pentru stocarea şi accesarea mărturiilor înregistrate; acest gen de mărturii vii sunt foarte importante pentru înţelegerea epocii, a realităţilor închisorilor comuniste, a participanţilor la evenimente - martiri, mărturisitori, supravieţuitori, torţionari -, dar ajută şi la un tip de muzeificare foarte modern, prin care cercetătorul sau simplul vizitator poate relaţiona mai direct şi surprinde mai uşor, spontan realităţile invocate prin faptul că se adresează mai multor simţuri) dotate cu sală de lectură audio şi video (de asemenea, izolată fonic şi dispunând de separeuri şi penumbra necesară), sală de prelucrare audio-video (pentru cercetătorii şi experţii care vor putea realiza documentare ce vor putea fi folosite în cadrul Centrului şi al muzeului, dar vor putea fi puse şi în vânzare sau folosite alte modalităţi de difuzare, în scopul popularizării), sală de proiecţii şi conferinţe (se vor organiza prezentări, proiecţii, dar mai ales conferinţe locale şi internaţionale; utilarea sălii va

fi în consecinţă). Am gândit aceste spaţii în conformitate cu cele mai noi tehnici şi metode folosite în biblioteconomie şi muzeistică, în urma vizitării şi cercetării bibliotecilor celebre din străinătate şi a muzeelor premiate internaţional;

De asemenea, legat de Centrul de Studii, să existe un corp de locuit (dotat cu utilităţile necesare), cu câteva camere pentru cercetătorii ce vor rămâne acolo pentru o anumită perioadă. Acest corp de locuit are acces direct, printr-un culoar, la zona Centrului de Studii. Masa va putea fi luată într-o sală specială, aflată într-un corp comun cu trapeza monastică şi bucătăria;

Parcarea va fi aşezată în zona opusă celei monastice (deci în faţa muzeului), pentru a se asigura o linişte mai mare în biserică şi în avvaton-ul călugărilor.

4. Raportarea la sit, la teren.

- rezolvarea în terase a proiectului, deoarece terenul se află într-o pantă destul de accentuată. Partea superioară va fi ocupată de turnul-clopotniţă care domină vizual şi sonor blocurile şi valea. Apoi zona monastică, după care, mai jos, pe platforma de mijloc, principală, se va afla biserica (se subliniază şi pe verticală centralitatea martyrionului), iar, la nivelul de jos, muzeul cu Centrul de Studii Martirologice;

- zona de nord (aflată în pantă accentuată), care dă spre primele blocuri ale oraşului, să fie amenajată ca zonă-tampon, cu vegetaţie: copaci înalţi -mai ales în zona de margine-, apoi o alee ce şerpuieşte între intrarea pietonală de sus şi rotonda martyrionului, alee amenajată cu popasuri de belvedere, băncuţe, gărduleţ de piatră şi umbrare cu viţă de vie - simbolul lui Hristos şi al muceniciei;

5. Stilul.

Am considerat esențial să raportăm stilul în care ne exprimăm (de fapt selectarea mijloacelor noastre de expresie) la caracteristicile locului în deplinătatea lui. Nu ne-am raportat doar la situl fizic, printr-o integrare naturalistă. Nu ne-am raportat nici strict psihologic (și de asemenea modernist) prin preluarea elementelor de stil de la monumentul din proximitatea imediată. Am încercat - 'pe cât ni se putea' - să înțelegem ce s-a întâmplat la Aiud și să transpunem în arhitectură.

Stilul arhitectural, tradiţional ortodox, se impune din însăşi vechimea canonului legat de martyrioane. În consecinţă, ca în întreg demersul nostru, ne-am aplecat cu atenţie asupra înţelegerii tradiţiei patristice. După ieşirea din persecuţia primelor veacuri au început să se construiască două tipuri de biserici: cele de parohie şi cele martirice. Martyrioanele au fost construite doar între secolele IV şi VII d. Hr. Întrucât în zilele noastre situaţia este foarte asemănătoare cu cea de la începutul secolului IV - când întreaga creştinătate ieşise din mulţi ani de persecuţii -, ne-am raportat în chip firesc la modul în care Părinţii Bisericii au tratat arhitectura bisericească (tipologia arhitecturală). Şi pentru că perioada de aur a arhitecturii ortodoxe este cea a Sfântului Împărat Justinian cel Mare, ne-am aplecat asupra unor biserici cu martyrion din acea vreme (precum Sfinţii Serghie şi Vah din Constantinopol, San Vitale din Ravenna şi altele);

Am întocmit acest text de prezentare întrucât am înţeles faptul că opinia publică nu a avut acces până acum la planurile mai detaliate şi la explicările necesare.

arh. drd. Nicolae Tulban, prof. drd. Marian Maricaru

Astăzi, 6 August 2009, Schimbarea la față